Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Braţele îi erau acum încrucişate şi părea să fie una cu gardul de zăbrele din spatele lui – indiferent,
cenuşiu şi neînsemnat.
Trăgîndu-mă spre buza culmii, mi-am înfipt vîrfurile beţelor în zăpadă şi mi-am făcut vînt într-un
zbor pe care ştiam că nu-l pot opri prin iscusinţă sau printr-un act tardiv de voinţă.
M-am îndreptat direct în jos.
Un vînt tăios, care se ascunsese pînă atunci, m-a izbit din plin în gură şi mi-a ridicat părul la spate,
făcîndu-l să fluture orizontal. Eu coboram, dar soarele alb nu se ridica deloc. Atîrna peste valurile
suspendate ale dealurilor, un pivot impasibil, fără de care lumea n-ar fi existat.
Un punct mic din corpul meu zbura spre el, răspunzîndu-i. Simţeam cum mi se umflă plămînii de
năvala peisajului – aerul, munţii, oamenii. Mă gîndeam:
— Aşa e cînd eşti fericit.
Am trecut glonţ pe lîngă cei care făceau slalom, pe lîngă studenţi, pe lîngă experţi, prin an după an
de duplicitate şi zîmbete şi compromisuri, pînă în propriul meu trecut.
Oamenii şi copacii treceau de-o parte şi de alta ca marginile întunecate ale unui tunel, în timp ce eu
mă îndreptam, iute ca fulgerul, spre punctul nemişcat şi strălucitor de la capătul lui, piatra de pe fundul
fîntînii, bebeluşul alb şi dulce încolăcit în burtica mamei lui.
Dinţii mei crănţăniră o gură de pietriş. Apa îngheţată mi se prelinse pe gît.
Chipul lui Buddy atîrna deasupra mea, apropiat şi uriaş, ca o planetă confuză. Alte chipuri s-au ivit
în spatele lui. Dincolo de el, puncte negre furnicau pe un cîmp alb. Bucată cu bucată, parcă la atingerea
baghetei fermecate a unei zîne leneşe, vechea lume se aşeză la locul ei.
— Te descurcai foarte bine, se adresă o voce familiară urechii mele, pînă cînd bărbatul acela ţi-a
ieşit în cale.
Diverşi oameni îmi desfăceau legăturile şi-mi adunau beţele de schi de unde zăceau, arătînd spre
cer, pieziş, înfipte fiecare în alt morman de zăpadă. Gardul gheretei stătea proptit în spatele meu.
Buddy se aplecă să-mi tragă din picioare bocancii şi multiplele perechi de ciorapi albi de lînă care-i
căptuşeau. Mîna lui durdulie îmi strînse laba piciorului stîng, apoi înaintă treptat spre gleznă, strîngînd
şi examinînd, de parcă ar fi căutat vreo armă ascunsă.
Un soare imperturbabil şi alb strălucea în vîrful cerului. Îmi venea să mă şlefuiesc de el pînă cînd
deveneam sfîntă şi subţire şi esenţială ca lama unui cuţit.
— Mă duc sus, am spus. Mai vreau o dată.
— Nu, nu te duci.
O expresie stranie, satisfăcută, se aşternu peste chipul lui Buddy.
— Nu, nu te duci, repetă el cu un zîmbet final. Piciorul ţi-e rupt în două locuri. O să stai în ghips
cîteva luni.