Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Cincisprezece
CADILLACUL NEGRU al Philomenei Guinea aluneca prin traficul dens de la ora cinci ca o
maşină de gală. În curînd avea să treacă peste unul dintre podurile scurte care se arcuiau peste Charles 1 ,
iar eu, fără să mă gîndesc, aveam să deschid uşa şi să mă reped, prin torentul de trafic, pînă la balustrada
podului. O săritură şi apa avea să mă acopere.
Absentă, răsuceam între degete un şerveţel de hîrtie, făcîndu-l cocoloaşe mici de tot, şi pîndeam
ocazia. Stăteam în mijlocul banchetei din spate a Cadillacului, cu mama de-o parte şi fratele meu de
cealaltă, amîndoi aplecaţi puţin în faţă, ca nişte bare diagonale, cîte una peste fiecare uşă a maşinii.
În faţa mea vedeam pielea de pe gîtul şoferului, ca o bucată de şuncă făcută sandviş între o şapcă
albastră şi umerii unei jachete albastre, şi, alături de el, ca o pasăre exotică şi plăpîndă, pălăria cu pene
de culoarea smaraldului şi părul argintiu al Philomenei Guinea, faimoasa romancieră.
Nu eram prea sigură de ce îşi făcuse apariţia doamna Guinea. Tot ce ştiam era că se interesase de
cazul meu şi că, la un moment dat, la apogeul carierei sale, fusese şi ea într-un azil.
Mama mi-a spus că doamna Guinea îi trimisese o telegramă din Bahamas, unde citise despre mine
într-un ziar de Boston. Doamna Guinea îi telegrafiase: „Este implicat şi un băiat?“
Dacă era implicat şi un băiat, doamna Guinea nu putea, fireşte, să se bage.
Dar mama îi telegrafiase înapoi: „Nu, e vorba de scrisul lui Esther. Are impresia că n-o să mai scrie
niciodată“.
Aşa că doamna Guinea se întorsese la Boston cu avionul şi mă scosese din salonul ticsit al spitalului
de stat şi acum mă ducea cu maşina la un spital particular care avea pămînt şi terenuri de golf şi grădini,
ca un club de la ţară, unde avea să plătească pentru mine, de parcă aş fi avut o bursă, pînă cînd doctorii
pe care îi ştia ea acolo aveau să mă facă bine.
Mama îmi spunea că ar trebui să fiu recunoscătoare. Îmi spunea că îşi cheltuise cu mine aproape toţi
banii şi că, dacă nu era doamna Guinea, nu ştia unde aş fi ajuns. Dar eu ştiam unde. Aş fi ajuns în
marele spital de stat de la ţară, bot în bot cu locul ăsta privat.
Ştiam că ar trebui să-i fiu recunoscătoare doamnei Guinea, dar eu nu simţeam nimic. Dacă doamna
Guinea mi-ar fi dat un bilet spre Europa sau un voiaj pe mare, în jurul pămîntului, pentru mine n-ar fi
fost cu absolut nimic diferit, pentru că, oriunde m-aş fi aflat – pe puntea unui vas sau la o cafenea în
Paris sau în Bangkok –, aş fi stat sub acelaşi clopot de sticlă, fierbînd în propriul meu aer stătut.
Cerul albastru îşi deschidea cupola deasupra rîului, iar rîul era punctat de vele. M-am pregătit, dar
mama şi fratele meu şi-au pus îndată cîte-o mînă pe fiecare portieră. Cauciucurile au zumzăit scurt peste
grătarul podului. Apa, velele, cerul albastru şi pescăruşii suspendaţi au trecut rapid pe-alături, ca o
ilustrată neverosimilă, şi-am ajuns pe partea cealaltă.
M-am cufundat din nou în bancheta de pluş cenuşie şi-am închis ochii. Aerul clopotului de sticlă
mă împresura ca vata şi nu mă puteam mişca.