Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Uite, Joan, am spus, dîndu-mi toată silinţa. Sună la spitalul local. Spune-le că e o urgenţă.
Trebuie să mă ia.
Joan se lumină la faţă şi formă al cincilea număr. Serviciul de urgenţă îi promise că un medic de
gardă avea să se ocupe de mine dacă veneam la spital. Apoi Joan chemă un taxi.
Joan insistă să vină cu mine. Mi-am strîns grămada de prosoape noi cu un fel de disperare, în timp
ce taximetristul, impresionat de adresa pe care i-o dăduse Joan, a început să ia cu viteză o curbă după
alta şi a oprit cu un scîrţîit de cauciucuri lîngă intrarea de la Urgenţe chiar cînd se crăpa de ziuă.
Am lăsat-o pe Joan să-i plătească şoferului şi m-am grăbit să intru în încăperea goală, cu lumini
orbitoare. O asistentă a ieşit în grabă de după un paravan alb. Din două vorbe, la repezeală, am reuşit săi
spun adevărul despre necazul meu înainte ca Joan să intre pe uşă clipind cu ochii cît cepele, ca o
bufniţă mioapă.
Apoi a apărut doctorul de gardă de la Urgenţe şi, ajutată de asistentă, m-am urcat pe masa de
consultaţie. Asistenta i-a şoptit ceva doctorului şi acesta a încuviinţat din cap, după care a început să
desfacă prosoapele însîngerate. I-am simţit degetele începînd să pipăie, în timp ce Joan stătea ţeapănă ca
un soldat alături de mine, ţinîndu-mă de mînă, nu-mi dădeam seama dacă pentru liniştea mea sau pentru
a ei.
— Au!
Am tresărit de la o împunsătură deosebit de neplăcută.
Doctorul scoase un fluierat de uimire.
— Eşti una dintr-un milion.
— Cum adică?
— Adică numai una la un milion păţeşte aşa ceva.
Doctorul îi şopti ceva asistentei şi aceasta se grăbi spre o măsuţă de alături, de unde aduse nişte
suluri de tifon şi nişte instrumente argintii.
— Se vede, se aplecă doctorul, exact de unde vine problema.
— Dar puteţi s-o rezolvaţi?
Doctorul rîse.
— O, pot s-o rezolv, sigur.
M-a trezit o bătaie în uşă. Era trecut de miezul nopţii şi în azil era o linişte de moarte. Nu-mi
imaginam cine putea să fie treaz la ora asta.
— Intră, am spus şi am aprins veioza de lîngă pat.
Uşa se deschise încet şi capul sprinten, întunecat, al doctoriţei Quinn apăru în crăpătura uşii. M-am
uitat la ea cu uimire, pentru că, deşi ştiam cine e şi treceam adesea pe lîngă ea cu o plecăciune scurtă pe
culoarele azilului, nu-i vorbeam niciodată.
Acum îmi spuse: