Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Aveam din nou camera mea.
Îmi amintea de camera din spitalul doctorului Gordon – un pat, un birou, un dulap, o masă şi un
scaun. Un geam cu plasă, dar fără zăbrele. Camera mea era la parter, iar fereastra, plasată la mică
distanţă deasupra pămîntului presărat cu ace de pin, dădea spre o curte împădurită, înconjurată de un zid
de cărămidă roşie. Dacă săream, nici măcar nu mi-aş fi julit genunchii. Suprafaţa interioară a zidului
înalt părea netedă ca sticla.
Călătoria peste pod mă vlăguise.
Pierdusem o ocazie cît se poate de bună. Apa rîului trecuse pe lîngă mine ca o băutură neatinsă.
Aveam bănuiala că, nici dacă mama şi fratele meu n-ar fi fost acolo, n-aş fi făcut vreo mişcare să sar.
Cînd mă înregistrasem în clădirea principală a spitalului, o femeie tînără şi suplă venise şi se
prezentase.
— Eu sînt doctoriţa Nolan. Am să fiu medicul lui Esther.
Am fost surprinsă să văd că era o femeie. Nu credeam că există femei psihiatru. Femeia asta era o
încrucişare între Myrna Loy 2 şi mama mea. Purta o cămaşă albă şi o fustă lungă, strînsă în talie cu o
curea lată de piele, şi avea nişte ochelari foarte şic, în formă de semilună.
Dar după ce o asistentă m-a condus dincolo de peluză, în clădirea mohorîtă care se numea Caplan,
unde aveam să stau, doctoriţa Nolan n-a mai venit să mă vadă, în schimb au venit tot felul de bărbaţi
necunoscuţi.
Stăteam întinsă în pat, acoperită cu pătura groasă, albă, şi ei intrau la mine în cameră unul cîte unul
şi se prezentau. Nu înţelegeam de ce trebuia să fie atît de mulţi sau de ce ţineau cu tot dinadinsul să se
prezinte şi am început să cred că mă testau, ca să vadă dacă observam că sînt prea mulţi, aşa că am
devenit precaută.
În cele din urmă a venit un doctor chipeş, cu părul alb, şi a spus că e directorul spitalului. Apoi a
început să vorbească despre pelerini şi despre indieni şi despre cine a deţinut pămîntul după ei şi ce rîuri
curgeau prin preajmă şi cine construise primul spital şi cum acesta arsese şi cine construise al doilea
spital, pînă cînd mi-am spus că probabil aşteaptă să vadă cînd îl întrerup ca să-i spun că ştiu că toate
poveştile astea despre rîuri şi pelerini sînt nişte baliverne.
Dar după aceea m-am gîndit că o parte din toate astea ar putea fi adevărată, aşa că am încercat să
aleg ce putea să fie adevărat şi ce nu, dar pînă să fac asta, şi-a luat la revedere.
Am aşteptat pînă cînd toate vocile doctorilor s-au stins. Apoi am aruncat la o parte pătura albă, miam
pus pantofii şi am ieşit pe hol. Nu m-a oprit nimeni, aşa că m-am dus după colţul holului din aripa
mea, pe alt coridor, mai lung, trecînd pe lîngă o sală de mese deschisă.
O femeie de serviciu în uniformă verde punea masa pentru cină. Erau feţe de masă albe de pînză şi
pahare şi şerveţele. Faptul că erau pahare adevărate mi l-am depozitat într-un cotlon al minţii, aşa cum o
veveriţă depozitează o nucă. La spitalul de stat băuserăm din pahare de hîrtie şi nu avuseserăm cuţite cu
care să tăiem carnea. De fapt, carnea fusese întotdeauna fiartă atît de mult, încît puteai s-o tai cu