Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
copia: l-a copiat pe Terenţiu în întregime /…/. Schimbă numele prietenilor săi,
spunându-le Socrate şi Laelius, iar ei, de asemenea, îi schimbară numele
şi îl numiră Cicero. Îşi încheie viaţa scriind epistole lui Cicero, lui Seneca,
lui Quintilian, lui Tit-Liviu, lui Horaţiu, lui Vergiliu şi lui Homer, alături de care
trăia în spirit” (Traducere: Nina Façon, Bucureşti, Editura pentru Literatură
Universală, 1965, p. 300).
În prezenta carte sunt cuprinse zece scrisori imaginare adresate unor
strălucite personalităţi ale antichităţii, care trăiseră cu multe secole în urmă.
Dintre acestea, opt sunt romani (Marcus Tullius Cicero, Lucius Annaeus Seneca,
Marcus Terentius Varro, Marcus Fabius Quintilianus, Titus Livius, Caius
Asinius Pollio, Quintus Horatius Flaccus, Publius Vergilius Maro) şi unul singur
grec: legendarul, inegalabilul rapsod Homer.
De o mare expresivitate, valoare documentară şi artistică sunt cele două
epistole adresate lui Marcus Tullius Cicero, marele orator, filosof şi om politic
roman. După ce, în primăvara anului 1345, Petrarca descoperise, în biblioteca
Catedralei din Verona, manuscrisul care cuprindea cea mai mare parte
a epistolelor ciceroniene, a reuşit să-l cunoască mult mai bine pe adevăratul
Cicero, cu marile lui izbânzi, dar, mai ales, cu marile lui slăbiciuni, greşeli,
rătăciri. Este vorba de o adevărată revelaţie, de un Cicero coborât de pe
piedestal, dar mult mai umanizat, un Cicero relevat par lui-même. Admiraţia
lui Petrarca pentru marele roman se îmbină cu profunda dezamăgire, dar şi
cu sincera compasiune. Sunt deosebit de elocvente următoarele fraze din
epistola I adresată de Petrarca lui Cicero, în care, considerându-l pe acesta
un „om neliniştit şi nerăbdător” (inquies semper et anxius), un „bătrân nesăbuit
şi nefericit” (praeceps et calamitosus senex), îl mustră cu blândeţe şi cu
afecţiune:
„Ţi-am citit cu o mare lăcomie, până la capăt, scrisorile, îndelung şi stăruitor
căutate şi găsite acolo unde prea puţin gândeam. Te-am auzit, Marcus
Cicero, spunând multe, plângându-te de multe, şovăind în multe şi eu, care
ştiam încă demult ce mentor de seamă ai fost pentru alţii, abia acum am
aflat cine erai pentru tine. /…/ Ah, om neliniştit şi nerăbdător, sau, ca să-ţi
recunoşti propriile vorbe, ah, «bătrân nesăbuit şi nefericit», de ce-ai ţinut să te
implici în atâtea rivalităţi şi duşmănii, care n-aveau apoi deloc să-ţi priiască?
Unde-ai lăsat tu viaţa tihnită, potrivită cu vârsta, convingerea şi condiţia ta?
Ce amăgitoare strălucire a gloriei te-a făcut să te amesteci, la bătrâneţe, în
luptele unor tineri şi, pricinuindu-ţi toate neajunsurile, te-a târât la o moarte
nedemnă de un filosof? /…/ Mă doare, prietene, soarta ta schimbătoare şi
mi-e ruşine şi milă de multe greşeli ale tale”.
În cea de a doua epistolă, Petrarca îşi exprimă, în primul rând, admiraţia
fără margini şi recunoştinţa faţă de oratorul Cicero, model mereu viu pentru
urmaşii săi de peste veacuri: „O, tu, părintele cel mai de seamă al elocinţei
romane, nu doar eu, ci toţi, cei ce ne împodobim cu florile limbii latine, îţi aducem
prinos de recunoştinţă! Căci de la izvoarele tale ne udăm noi pajiştile şi
recunoaştem deschis că sub călăuzirea ta am luat drumul drept, că părerile
tale ne-au ajutat, că strălucirea ta ne-a luminat; în fine, sub auspiciile tale, ca
să zic aşa, eu am ajuns la această înlesnire a scrisului, oricât de modestă e
ea, şi la ceea ce mi-am propus”.
O incitantă epistolă îi adresează Petrarca şi marelui filosof stoic Seneca,
„neasemuit dascăl de morală” (morum incomparabilis praeceptor). Apreciindu-i
marile merite, umanistul italian îi reproşează acestuia marea greşeală a vieţii
sale: faptul că nu a ştiut să fugă cât mai departe de nelegiuitul, sceleratul
98