Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

spusese (sau i se păruse că văzuse) cândva, la începuturile poeziei, în tinereţe.
Apetenţa sa pentru spectacular şi deşertăciune ne trimite la una dintre
însemnările Eclesiastului: „Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare,
aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind şi urechea nu se
oboseşte auzind” (cap.1.8) Suntem puşi în faţa unor noi senzaţii : „îmi pui la
încercare sufletul”. Eul său interior avertizează: „un zeu în dreptul fiecăruia,
păzitor, ne spionează din pâcla verzuie. Din oglindă...” Proiecţia noastră în
oglindă, presupune aşadar, o desprindere a sufletului de trup, o pierdere a
cuvintelor din lăcaşul gândirii. Ori, tocmai pierzând această legătură (o conexiune
pusă să ne slujească drept stimul al gândirii), nu facem altceva, decât
să pierdem legătura cu cea de a doua fiinţă care există în noi. Pantomima
cosmică a „zeilor” din oglindă, determină aşadar, o schimbare a fiinţei în faţa
oglinzii, ne sugerează LIS, o halucinaţie locuită cândva într-una din reflecţiile
borgesiene despre oglinzi, cu reflexele magice ale acestora în destinele
noastre. Credinţa poporului nostru, e şi aceea care vrea a ne sugera, că doar
prin acoperirea acestora cu o pânză albă sau ştergar de casă, nu vom lăsa ca
spiritul celor întorşi după moarte să ne schimonosească fiinţa. Semnificaţia
acestei „întoarceri” la LIS, anulează din start acest gând ezitant. Dar să ne
întoarcem „la vâsle, poate trecem fluviul morţii” – aşa cum sugera în alt poem
din tinereţe. „Îmi place să cred că fiecare dintre noi are în viaţă un big-bang al
lui, al inspiraţiilor de debut şi că la mine el s-a consumat cu intensitate între
15 şi 22 de ani”. (LIS: Cartea zădărniciei pag. 207). În Poeme aristocratice,
LIS, face dovada scrierii poemului total, aproape homerian. Pentru frumuseţea
şi măreţia scrierii sale, redăm cititorului poemul în întregime: „Maimuţărind
măreţia. Eşti/ nervoasă: la/ o masă de tablă, unde el, stihie, taie pepenele
cu/ un cuţit de bucătărie, împrumutat de la/ un ţăran, în piaţă şi/ îl împarte,
felie cu felie cui... Poftiţi,/ poftiţi. La întâmplare, cui doreşte, trecători. Ţie/ îţi
întinde miezul pepenelui: îl/ iei cu o mână, guşti,/ îi surâzi strâmb, „snobismul
ăsta al lui”... Nici/ nu-l cunoşti:/ un om cărunt văzut în vis... Cu/ mâna cealaltă
îţi/ ridici gulerul fulgarinului „te gândeşti la puritatea/ grădinii de unde a / fost
cules pepenele”? Slavă ţie, născătoare de minuni.../ Tu, zeiţă protectoare,
abandonată depărtării”. (El, Stihia)
Motivul labirintului (al tunelului), care e prezent într-un mod obsesiv în
volumul Când memoria va reveni, face din LIS, nu un admirator al divinităţii
(sau al zeilor) cum s-a mai spus, ci măreţia creaţiei îl mistuie şi-l îndreaptă
către poezia liberă a lui... Homer. Nu-i mai puţin adevărat că umblând pe
urmele celui dintâi cântăreţ al lumii, poetul îl caută şi el pe Creatorul Suprem,
în toate frământările sale (atât în cele văzute cât şi-cele auzite), iar acesta îşi
propune să ne elibereze de spaima în faţa zeilor, coborându-i pe pământ şi
amestecându-i printre oameni spre deliciul cititorului. Nu suntem prea departe
de concepţia homeriană a rescrierii poemelor, pentru „desfătătoarea zăbavă a
cititului” (după Cervantes) şi în cazul lui LIS. În C1 v. 72-75 din Odiseea, găsim
următoarea invocaţie a Minervei menită să-i înduplece pe zei: „Dar pieptul
mi se sfâşie de jale/ Gândindu-mă la bietul, înţeleptul,/ Ulise, care-acum de
multă vreme/ Tot suferă nenorociri departe”. Pentru Ulise, marea a însemnat
poate coşmarul provocat de zei, cum şi provocările la care era supus cavalerul
Tristei Figuri, putea însemna coşmarul scutierului său Sancho Panza, care prin
osanale înălţate cerului „îl scăpase din labirintul acela încâlcit unde (el don
Quijote n.n.) fusese cât pe ce să-şi piardă sufletul şi crezământul” (din cap.
37). De ce dă LIS o tentă mitologică poemelor sale, revenind când şi când
la puterea de sugestie a zeilor prin „prezenţa” lor chiar figurativă? Căutăm
Ex Ponto nr.3, 2010
139