Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Iar poetul şi criticul Victor Sterom, din Ploieşti, a cărui activitate am prezentat-o
cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, îmi spune, nici mai mult nici
mai puţin: „acum după ce ai scris astfel despre mine, îmi dau seama că nu
am trăit degeaba.”
Ia stai! Dacă el zice că i-am revelat faptul că viaţa sa nu a fost zadarnică,
înseamnă că sunt un mic dumnezeu care mântuieşte scriitorii. Atunci nici viaţa
mea nu e de prisos. Şi, prin talentul meu sunt mult peste colegii mei care mă
dispreţuiesc. Eu aş putea să fac ce fac ei, dar ei niciodată nu vor putea scrie
ca mine. În concluzie, de luni o să-mi dau demisia şi cum necum va trebui să
trăiesc de pe urma scrisului. Gata, am hotărât. Pornesc maşina şi mă îndrept
fluierând spre casă.
Nici nu apuc să ajung bine în casă că telefonul începe să sune. E unchiul
meu care mă invită la masă. Cu el, care a fost ziarist la revista „Scânteia” pot
discuta problemele care mă frământă. De cum sosesc, încep abrupt: „Unchiule,
mâine îmi dau demisia. Trebuie să trăiesc numai şi numai din scris, nu se
poate altfel. Din cauza serviciului nu am timp să scriu marile opere de care
sunt capabil. Trebuie să mă sacrific pentru scris!”
„Nu te pripi, ai puţintică răbdare. Uite cazul meu. După ce m-am lansat
scriind reportaje pe marile şantiere ale ţării, la o verificare a dosarelor de
partid, au constatat că tatăl meu a fost chiabur şi m-au dat afară din redacţie.
Din ce să trăiesc? Am urmat o şcoală tehnică de tehnicieni radio şi aşa mi-am
câştigat existenţa până la pensie. Şi pe atunci, colaborările la reviste şi cărţile
publicate erau plătite, nu ca astăzi. Sfatul meu este să nu te laşi de serviciu
în ruptul capului. Astăzi nu se poate trăi din scris.”
„Dacă mă ţin de serviciu, când îmi voi scrie capodoperele?”
„Vei avea timp şi pentru ele. Trebuie să-ţi atrag atenţia asupra faptului că
scriitorii trăiesc de pe urma cititorilor care muncesc în sectoarele productive
şi care aduc profit. Ne adresăm lor şi trebuie să-i apreciem.”
Am plecat de la unchiul meu puţin descumpănit. S-ar putea să aibă dreptate.
Ajuns acasă m-am culcat. Somnul îmi va fi sfetnicul cel mai bun. Am
adormit şi am început să visez. Se făcea că unchiul meu îmi repeta la nesfârşit
că nu trebuie să renunţ la serviciu. Atunci am scos pistolul şi l-am împuşcat.
M-am trezit leoarcă de sudoare. Da, i-adevărat, nu trebuie să renunţ la locul
meu de muncă. Am să mă duc la colegii mei şi am să le cer de lucru.
Ajung la birou, şeful mă cheamă la el. Acum, dragă cititorule sunt iarăşi
două posibilităţi:
A). Se face restructurare şi voi fi dat afară;
B). Nu se face restructurare şi primesc noi sarcini de serviciu. Pătrund în
biroul şefului. Ce mă aşteaptă oare?
Ex Ponto nr.3, 2010
54