Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
Partea a doua (Molto vivace)… scherzo năvalnic… debut de fugă, complexitate
polifonică şi contrapunctică, vocile se succed, parcă vor să se prindă
una de alta, să devină toate ca una… Din mugurele acelei linişti mângâietoare
repede sugrumate ţâşneşte chiotul suflătorilor… sublimul trio oboi, clarinet,
fagot…
…Masa mea de lucru, minunată câteodată şi pentru visat, pentru fantazat,
pentru drumeţit cu gândul, cu simţurile, cu umorile, pe tărâmuri de humă, pe
tărâmuri de vrajă, de foc… Lumina naturală îmi vine din stânga. Iar când îmi
înalţ privirea la nivelul orizontului - peretele, un cer passe-partout galben-verzui
pentru o singură pânză, Izgonirea din Infern, pictată de Imanuel Atropa,
bunul şi nefericitul prieten al tatei. Cadoul pictorului pentru majoratul meu…
De ce?
„Vreau să ştiu, Tudore, ce e pudoarea?” Mă cercetează neîncrezător,
nedumerit, cândva am mai vorbit despre pudoare: „Ce ţi-a venit, Oană?!” Mă
scald în apele blânde ale ochilor lui, mări de topaze şi smaralde, dar vii –
calde, învăluitoare. „Mi-a venit şi mie… Nu din senin, fii sigur. Dar despre ce
mi-a venit mie discutăm mai încolo, sau altădată… Deocamdată te-am întrebat.
Şi vreau să-mi răspunzi. Acum!” Reflectează la acest vreau, un capriciu
al meu – etern, nenegociabil, categoric, şi-mi zâmbeşte. Vleau la tine în
blaţe! Vleau să-mi dai… Caută. Nu ştie ce vrea, se alintă, vântură aerul cu
mâna întinsă, cu degetele răsfirate, realitatea din jur nu o inspiră pe moment,
fantezia de copil, care năruie orice realitate cuminte, rămâne neputincioasă,
până când, imprevizibilă, prin degetele cu moliciuni transparente de meduză,
vede soarele şi-mi cere dulce-naiv-imperios: Vleau luna! Râd: Oană-Bălăoană!
Îmi zâmbeşte. Îi răspund tot cu un zâmbet, ştiind că-l bântuie amintiri
despre mine, care sunt numai ale lui, nu şi ale mele – dintr-o vârstă a mea
despre care habar nu mai am cum a fost. Văd doar un copil mare, altfel decât
toţi copiii din lume, cu care fac ce vreau, din care fac ce vreau, pe care îl iubesc
cel mai tare, mai tare decât pe cea mai iubită dintre păpuşile mele, atunci
Ada… Ada, fetiţa mamii! O mângâi cu tandreţe maternă, cu nostalgia tandreţei
materne, cu durerea…Tudor e tatăl... Peste masa care stă între noi, întinde
aceleaşi degete răsfirate: Vleau să-mi dai capul tău să fiu male ca tine!
Râd. Râd. Râdem amândoi. Astăzi, până să înceapă pelteaua festivă, un
terchea-berchea de coleg, m-a luat scurt: „Oana, tu eşti adepta fetei cuminţi!”
Hâm! ce vrea să ştie Marius Ceacârda zis Bin Usama, cu figura lui abulică,
cu faţa palidă şi buboasă… Nici măcar nu am putut să râd, câteva clipe am
stat fără replică, apoi am coborât privirea spre ciurul acela de coşuri, şi i-am
răspuns: „Nu ştiu dacă-mi plac fetele cuminţi, dar preţuiesc fetele care ştiu
ce vor. Nu suport proastele… Şi nici retardaţii!” S-a depărtat de mine mut,
făcând câţiva paşi de-a-ndăratelea, după care s-a pierdut în masa amorfă de
elevi şi părinţi. Să aibă vreo legătură întâmplarea asta cu amintirea… „Pudoarea,
Oană, este frumuseţe pură în doi.” „Care doi cu frumuseţe pură,
Tudore, că eu nu înţeleg!” „Între doi oameni!” adaugă uşor agasat. În sfârşit!
„Tot nu-mi este clar!” insist, nemulţumită, cu ton de reproş, cu ton imperativ.
„Între un bărbat şi o femeie îndeosebi… mai ales dacă se iubesc!”, afirmă.
„Aşa, omule, nu te mai ascunde după deget. Vreau să ştiu. Şi încă nu mi-ai
răspuns!” Insist. Îl sfredelesc cu privirea, ca întotdeauna. Ştiu că de privirea
mea nu se poate ascunde, nu poate fugi. Mai ştiu că va ezita, că va bate
întâi câmpii, până… „Frumuseţe pură în doi, Oană…” Escamotează, ascunde,
altceva gândeşte, mie îmi spune baliverne. „Taină… fior… dorinţă nelimpezită,
pe care unul o simte în celălalt şi o soarbe… lăcomia de aer a nărilor,
30