Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

TUDOR CICU
Căutând răspunsuri la întrebări
D
Ex Ponto nr.3, 2010
acă, după volumul de debut „La fanion” (cartea de debut), prin care Liviu
Ioan Stoiciu a ars intens şi intuitiv la masa de scris, după cum mărturiseşte
în Cartea zădărniciei la pag. 207, cităm: „Mă resemnez că intuitiv am mers
pe calea conştiinţei care m-a pus în legătură cu Noua Energie – combustibilul
pe care-l foloseşte ea fiind creativitatea”, în celelalte două-trei care i-au
urmat, poetul lasă impresia că rătăceşte într-un labirint al căutărilor (de noi
soluţii orfeice), toate astea reprezentând proiecţiile unui spirit febril, în căutare
de răspunsuri la întrebări, amestecând planuri ale realului cu „ingenuităţi” şi
„interpretări” dictate de sclipirile unei gândiri care se derulează halucinant la
pragul dintre trăirea afectivă şi oniric. Un fel de Don Quijote transportat pe
plai românesc: „Toate-s vrăji în casa asta” – repeta distinsul hidalgo vrând
a-şi argumenta multe dintre ciudăţeniile sale. Iar dacă ne raportăm la bătălia
acestuia cu „giganţii” (vestitele burdufuri cu vin din cap. 35) şi de ceea ce ne
spune însuşi autorul ilustrei „bătălii”: „Mai de haz era că n-avea ochii deschişi,
căci dormea şi visa că se-ncăierase cu gigantul”, atunci avem imaginea unui
aventurier în bătălia cu cuvintele în cazul poetului. Cu cea de a V-a carte de
poeme, intitulată Poeme aristocratice, Ed. Pontica, 1991, Liviu Ioan Stoiciu
alege între o dezlegare mai puţin discursivă şi contorsionată de arhitectura
semnelor de punctuaţie şi o soluţie cu vădit aer de nobleţe, pentru spaimele,
obsesiile, oscilaţiile, sau contradicţiile cu care se confruntă fiinţa celui care se
rosteşte prin scris şi ni se confesează la umbra unei „taine nedescifrabile” (cum
sugera Mircea A. Diaconu). Noul său timbru e determinat acum de alegerea
cuvintelor; cuvinte alese şi măsurate cu grijă, astfel încât să nu spună dintr-o
dată prea multe, dar nici să nu transmită orice la întâmplare sau chiar nimic.
Ezitând chiar şi aşa „între taină şi nimic”, - expresia îi aparţine -, LIS pare să
cultive aici, o poezie „dictată” de un eu interior care a săvârşit nebunia să-i
încredinţeze un secret, între a privi dezinteresat şi a ne transmite evidenţe
(sub forma unor secvenţe în secvenţe), de pe marginea acestui extaz spectacular:
„rătăciţi amândoi prin tunel, tunel al/ timpului, întorşi de unde am/
plecat: în faţa/ pustiului... Ah, în aer plutind un fel de rugină, ce/ n-aş da să
fii cu mine acum, când/greierele de arbore al zăpezii mă îngână... Înţelegi?”
(rătăciţi amândoi prin tunel). Motivul labirintului e înlocuit acum de motivul
tunelului, iar „de jur împrejur e o apă a amintirilor pierdute”, cum se pare că
138