Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

care făceau focul în zăpadă. A lăsat un album. În el sunt desene cu urşi şi
iepuri. Desena în timp ce se odihnea lângă şemineu. Sorbea câte puţin din
rachiu. Dacă aveţi îndoieli asupra gradelor, inspectorul de vânătoare Ahmed
poartă la el un alcoolmetru. Despre băutura ilegală nu e bine să vorbim şi să
scriem. Conform aceleiaşi logici reiese – viaţa ta nu a avut loc, dacă nu ai
umblat prin munţi.
Poiana este periculoasă, dar nu mereu şi nu pentru toţi. Ea este salvatoare
în nopţile de iarnă. Nu este ca lupul prădător şi orb. Unul mănâncă,
zece sugrumă. Mortalitatea infantilă prin dealurile şi râpele acestea ajunge
la nouăzeci şi cinci la sută. De aceea sămânţa masculului este de importanţă
cosmică. Civilizaţia ucide instinctele omului. Îl corupe. Hunter nu înţelege.
Marile hărţuieli nu l-au exterminat pe lup. El a exterminat prăsilele. Haite de
câini vagabonzi ucid profesional, învăţaţi de stăpânii lor de până ieri.
Omul vrea să ajute, să schimbe, să aranjeze. Mintea este creată, se pare,
ca să caute ordinea în Univers, armonia în dezordine şi haos. Ce stare de
spirit – să crezi că entropia existenţei tale îţi este subordonată. O năzuinţă
frumoasă, dar sortită pieirii probabil.
Un lup imens i-a scăpat lui Wilhelm. Roşcatul s-a auzit: „A-u-u-u!”. Hunter
şi el. După puţin timp lupul din nou: „A-u-u-u!”. Prin deschizătura colnicului se
vede – fiara vine. Wilhelm distrat parcă numără munţii. Hunter tace. Wilhelm
moţăie. Seamănă cu un manechin dintr-o revistă rău famată – de la cizme până
la şapca cu pană şi superlunetă. Roşcatul îşi arată capul aproape. Wilhelm
se sperie. Roşcatul se întoarce şi îşi oferă pieptul drept ţintă. Cineva urlă.
Probabil e lupoaica care a dispărut în fundul pădurilor săptămâna trecută.
Carabina lui Wilhelm pocneşte. Coseşte surcele şi crengi.
Cosmosul nu-l doreşte pe Roşcat astăzi. Dispare cu gândul la lupoaica
care îl cheamă. Poate că din nou îl va apela. Acum stă ascunsă de cei cu
două picioare. Roşcatul nu s-a speriat. L-a văzut pe ăla cu pana. O aşteaptă,
draga de ea, până la capăt. N-a închis ochii în faţa morţii. S-a simţit uşurat
în timp ce se salva mâncând pământul. Wilhelm a tras până când a terminat
încărcătorul.
Lupoaica priveşte de undeva. Ea va coborî la Roşcat încetişor, odată cu
prima zăpadă a anului. Mâine va ninge, va ninge ... Roşcatul se va scufunda
în ochiul ei înţelept.
Hunter se zgâlţâie de râs: „Măi, noi pe lupul ăsta l-am făcut pentru instrucţie.
Le-a ieşit şi lui Dancio şi lui Ahmed. Îl momim. Vine, şi-l scăpăm”. Străinul
subînţelege ceva din analiză. Zâmbeşte vinovat. Lupul nu era planificat. Dacă
ucizi un lup, strănepoţii îţi vor păstra fotografia.
Ex Ponto nr.3, 2010
Mery nu vrea să coboare din observator. Care este animalul cel mai liber
pe pământ? – întreabă Hunter. Capra pădurarului şi nevasta vânătorului. Prima
paşte unde vrea ea. A doua face ce pofteşte când vânătorul ei nu-i acasă.
Pe măsură ce rachiul dulce îl relaxează, Hunter se umflă în pene. Vânătorul
obosit în dragoste nu se dă nici pe zece bărbieri. Dar de ce, fix, bărbieri? Ei
sunt odihniţi, calcă pe loc. Nu umblă zile şi nopţi.
... Americanca s-a aranjat. Însufleţită şi încălzită a aruncat o privire prin
fereastra adăpostului. Ursul era deja în râpă. Stătea aşezat prosteşte. Căsca
în faţa lor. De frică Mery a sughiţat. Hunter s-a gândit să scoată carabina pe
fereastră ca să nu piardă seara fără vânat. Ursul n-avea timp de pozat. A zis
„Fu!” şi a şters-o. Hunter şi-a muşcat mustaţa. A trântit ferestruica. Este aşa
de mare şi cu spatele lat. Capul îi atingea tavanul. A privit-o vinovat pe Mery.
78