Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

istorie contemporană
STOICA LASCU
Polivalenţa paradigmatică a
Istoriografiei române de astăzi
O
Ex Ponto nr.3, 2010
retrospectivă asupra Istoriografiei române de astăzi – respectiv, în cele două
decenii de după 22 Decembrie 1989, ale României democrate –, comportă,
din capul locului, o sumă de chestiuni; atât de natură metodologică, cât şi,
nu mai puţin, ideatică. Corespunzător, rezultanta poate comporta, la rându-i,
interpretări. Marja acestora, însă, poate fi restrânsă dacă abordarea respectivă
se încadrează în limitele unui excurs ştiinţific călăuzit cât mai mult de
perenitatea perceptului tacitian sine ira et studio.
Intervenţia de faţă nu urmăreşte, fireşte, a creiona o viziune de ansamblu
a Istoriografiei române din anii noştri – conştienţi fiind de complexitatea
unei atari întreprinderi –, cât de a-i releva, dintr-o perspectivă bibliografică,
câteva dimensiuni (circumstanţiate, în primul rând, perioadelor modernă şi
contemporană).
O sarcină cu atât mai încărcată de responsabilitate profesională, cu cât
pentru contextualizarea istorică ca atare nu se poate face abstracţie de raportări
la evoluţia ei în perioada de până la 22 Decembrie.
Istoriografia română a parcurs, în ansamblul ultimei jumătăţi de secol,
de după al Doilea Război Mondial – recte, în perioada României socialiste
(unipartidiste), a regimului totalitar –, un traiect în consens cu evoluţia înseşi a
societăţii româneşti; un lucru lesne sesizabil, în opinia mea, pentru un evaluator
obiectiv şi lipsit de patimă ori de parti-pris-uri politico-resentimentale păgubitoare
şi contraproductive, ce distorsionează realităţi, caractere şi atitudini.
Este o perioadă în care, este adevărat, politicul a primat, în contextul
istoric dat, în bună măsură – dar nu, totuşi, în mod exclusiv şi determinist –,
în conturarea direcţiilor şi conţinutului de abordare tematică ale Istoriografiei,
mai ales în „Epoca Nicolae Ceauşescu”, cu excesele cunoscute, inclusiv în
domeniul istoriei antice; respectiv, ale unei discipline ştiinţifice pentru a cărei
depolitizare (iarăşi, de subliniat, nota bene, în contextul politic dat) şi profesionalizare,
la începutul deceniului al şaptelea al secolului al XX-lea au fost
antrenaţi, alături de venerabilii şi consacraţii profesori şi cercetători, şi tineri
care aveau să devină, cu timpul, ei înşişi reprezentanţi consacraţi – iar unii,
şi emblematici – ai ştiinţei istorice româneşti.
190