Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

În clipa finală, când ni se spune că ea e totul, nu poate fi vorba de iubirea
de totdeauna, nici de cele trei din roman, şi nici de iubirea lui Tristan, de iubirea
creştină către oameni sau zei. Dar poate fi vorba de toate acestea la un
loc, într-un cuget de pământean ales. Cum este eroul cărţii; sau despre acea
iubire pe care autorul ştie s-o opună atât de tulburător în Viaţa ca o pradă,
nu numai lui Nietzsche dar şi altcuiva, de alt format: „iubirea mai puternică
decât ura”. 32
Multe fragmente din roman au ca punct de plecare observaţia, iar de aici
până la introspecţie, lucrurile decurg firesc, cu farmec şi o anume subtilitate
asumată şi de autor. Personajul trăieşte atunci voluptatea analizei, a autoanalizei,
mai exact. Urmărindu-i ipostazele, autorul îşi plasează personajul sub
regimul lucidităţii, uneori însă al uneia extrem de labile, maladive şi generată
parcă de o vocaţie a nefericirii. Iată un fragment, relatat de Matilda, după
ce tatăl lui Petrică, avocat de profesie, îi sugerează la început, apoi chiar îi
cere imperativ, ca în cazul unei căsătorii, acesta să-i treacă apartamentul pe
numele lui, al tatălui.
Deşi, la început, dominată de „complexul lucidităţii” Matilda consideră
ideea deplasată iar pe avocat îl cataloghează drept „ţicnit”, mai târziu rămasă
singură, aceasta se reculege şi reuşeşte să facă o analiză punctuală asupra
căsătoriei şi a relaţiei de cuplu.
„Puteam să descopăr – spune Matilda – că nu trebuia să ne căsătorim
aşa curând, să mai fi aşteptat un timp, dar mie mi-era frică (o frică nelămurită)
că Petrică... să nu pună alta mâna pe el... Orice s-ar zice, un bărbat care
să-ţi placă şi să te simţi bine, cu adevărat bine cu el, să ai ce vorbi şi să nu
mai fii numai rob al naturii, să faci copii şi să descoperi curând că totul s-a
sfârşit şi să înceapă istoria cu divorţul, cu tot alaiul, copiii să vadă pe urmă în
casa mamei un alt bărbat, în casa tatălui o altă femeie, un astfel de bărbat
care să-ţi dea sentimentul plenar că e pentru totdeauna, e greu de găsit... O
femeie e mai uşor, ea cunoaşte demult arta de a se ascunde, care a devenit
la ea a doua natură şi îţi dă acest sentiment plenar de care vorbeam, uneori,
simplu, prin simplul ei farmec, care nu vezi cum poate dispărea, alteori, cum
am mai spus, prin arta de a învălui. Spune-i unui bărbat cât e el de inteligent,
cât de bine îi vine costumul, cum nu seamănă el cu nimeni altul, şi dacă nimereşti
peste unul care tocmai vrea să se însoare, gata, nu rezistă, în timp
ce o femeie e mai puţin dispusă să-şi piardă capul la astfel de trucuri chiar
dacă sunt sincere. În paranteză, de aceea am fost eu turbulentă cu Petrică
şi n-am folosit niciun fel de trucuri, trucuri fiindcă vedeam că se îndrăgostise
foarte tare de mine şi vroiam să-l trezesc puţin, să mă vadă aşa cum sunt şi
să se gândească: chiar e bună această femeie pentru mine?” 33
Privirea lui Marin Preda asupra breslei scriitoriceşti e panoramică dar în
acelaşi timp plină de analize amănunţite care scot în evidenţă un tragic al
soartei creatorului. Scopul subtil al reconstituirii unei atmosfere de la Casa
Scriitorilor este antrenarea unui mecanism psihologic, social şi politic prin
care aparatul de partid încerca să intervină şi să manevreze ca într-un teatru
de păpuşi. Vocea personajului este vocea scriitorului singuratic care vrea ca
scriitorul să fie lăsat liber, să se mişte liber, cu dezinvoltura simplităţii într-un
univers care-i aparţine şi pe care şi-l asumă conştient. „Or, această critică se
exercită de către critici. În acest sens, tradiţia rămâne: nu poate să vină un
nechemat şi să decidă el care poezie e bună, care e roman prost, care e piesă
de teatru revoluţionară şi care nu e. Pentru a fi revoluţionar orice text trebuie
să fie întâi realizat artistic, ca să se deosebească de un articol de gazetă pe
Ex Ponto nr.3, 2010
159