Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
spatele şcolii, cam pe lângă cimitir, de unde se deschidea o largă perspectivă
spre munte, spunându-ne: „Copii, locul unde ni se pare că cerul se uneşte cu
pământul se numeşte orizont”. În fiecare zi, cineva spunea Tatăl nostru, iar
după vacanţa de Paşti până la Înălţare cântam Hristos a înviat.
„Domnu’” era respectat de tot satul, oamenii îl salutau scoţându-şi pălăria,
iar copiii strigau în cor „Săru”, adică „Sărut mâna”. Lumina cărţii bătea puternic
în sufletul poporului, care-i acorda o cinstire ce, din păcate, s-a pierdut
aproape cu totul în timpul comunismului. „Ai carte, ai parte”, se spunea pe
atunci. „Domnu’” îi învăţa pe copii la şcoală, dar le îndruma şi paşii spre viitor,
îndemnându-i pe cei mai înzestraţi să-şi continue studiile sau să se ducă la
vreo meserie. Tata era un astfel de „domn”, foarte apropiat şi, în acelaşi timp,
foarte respectuos cu oamenii satului, unde el însuşi făcuse şcoala primară.
Copiii ziceau că e „bun”, adică afectuos, recurgând arareori la pusul în genunchi
sau la trasul de ureche, când se întâmpla unul prea leneş sau prea
obraznic.
Au urmat alţi învăţători în clasele II-IV, „doamna Sultănica” şi mai ales
„domnu’ Cuviţă” (îl chema, de fapt, Iacob). Era un tip foarte energic, mânuitor al
nuielei la palmă, când era cazul, pasionat de profesia lui, cel care a organizat
„străjeria” la noi în şcoală. Cum clădirea, formată din două săli de clasă şi o
„cancelarie”, se înălţa pe o pantă, curtea fiind înclinată, a conceput crearea
unui „stadion”, punându-ne să săpăm dealul şi să cărăm în vale pământul
„excavat” cu roabe, ligheane şi coveţele, drept umplutură, spre a nivela terenul.
În mijloc a fost fixat un stâlp foarte înalt, în vârful căruia, la fiecare început de
săptămână, ridicam „pavilionul”, adică drapelul tricolor, Elevii, care alcătuiau
„stolul”, împărţit pe „centurii” şi „cuiburi”, erau adunaţi în careu, intonând Trei
culori cunosc pe lume, în timp ce unul dintre noi urca steagul, montat pe o
sfoară cu scripete. Salutul, reluându-l pe cel roman, cu mâna dreaptă ridicată,
se însoţea de urarea foarte românească şi des întâlnită: „Sănătate!” Numai
comandanţii, după ce dădeau raportul, încheiau cu formula: „Credinţă şi muncă
pentru ţară şi rege!” „Străjeria”, desemnând ideea de „apărare”, de „veghe”,
de „strajă”, era o creaţie a lui Carol al II-lea pentru copiii de vârstă şcolară,
având, prin modul ei de organizare, un anume caracter premilitar, care punea
accentul pe educaţia patriotică şi totodată pe cea fizică. Pe adulţi (învăţători
şi profesori) putea să-i deranjeze uniforma (una din slăbiciunile regelui),
fiind obligaţi, cel puţin unii dintre ei, să se îmbrace în pantaloni scurţi şi să
se supună unei discipline ceva mai rigide, mai mult, o dezaprobau, probabil,
tacit, ca expresie a dictaturii instaurate de Carol în ultimii săi ani de domnie;
pe copii însă îi atrăgeau exerciţiile şi întrecerile sportive, cântecele, jocurile,
excursiile, focurile de tabără. Atunci am învăţat Alunelul, Zdroboleanca şi
„Raţa trece Dunărea/ Cu răţoiul după ea”.
Uniforma, pe care prea puţini elevi de la ţară izbuteau să şi-o procure, se
compunea din pantaloni scurţi bleumarin, fixaţi cu o centură de piele, bluză
de in albă, cu buzunare aplicate şi epoleţi având stema „Străjii ţării”, în formă
de cruce stilizată, pe mâneca stângă, cravată-batic, strânsă la gât cu un inel,
a cărei culoare se deosebea de la o regiune la alta. Pentru noi, care făceam
parte din Ţinutul Dunărea de Jos, baticul era portocaliu. Pe cap se purta o
bască albă, cu aceeaşi stemă desenată pe o mică insignă metalică. Uniforma
cred că era obligatorie numai la festivităţi. La Pleşeşti, ne îmbrăcam în costum
naţional, care era, oricum, la îndemâna celor mai mulţi, fie că băieţii trăgeau
pe ei nişte izmănuţe albe de „amelică’’ (pânza cea mai ieftină, „americă”),
peste care lăsau să atârne cămaşa încinsă cu o curea.
56