Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

de hârtie, iar cu stânga îşi strânge rochia într-o miscare pudică de acoperire,
o transformă într-un simbol heraldic. 8 Decontextualizarea figurii plasate pe
fundalul întunecat reia strategia de compoziţie din Baldovinetti pentru a crea
complementaritate cromatică, dar şi pentru a pune sub semnul întrebării figurativul
care-şi pierde consistenţa formală. Eleganţa Giovannei Tornabuoni
din portretul de Domenico Ghirlandaio, dar mai ales textura veştmântului şi
complexitatea coafurii se recunosc, la rândul lor, în portretul de Ciobanu. În
plus, ancadramentul întunecat al Giovannei este extins la Ciobanu pentru a
face un contrast izbitor cu luminozitatea figurii. Citarea iconografică a capodoperelor
renascentiste este deliberată, cum tot aşa este şi elementul comun
care le traversează. Mult mai detaliate ca trăsături, portretele dau impresia
că s-au desfăcut din aceeaşi realitate.
Tot de inspiraţie renascentistă sunt şi portretele în semi-profil. Mergând
la iniţiatorii genului – Antonello da Messina, Sandro Botticelli şi Giovanni
Bellini – Ciobanu le adaugă o expresivitate ambiguă. Lucrările 0008 şi Portret
cu bonetă roşie (1984) transcriu pe pânză aceeaşi figură feminină surâzând
melancolic. Boneta roşie devine un loc comun în portretele sale. Faptul că îi
citează iconografic pe da Messina din Portret de Bărbat (c. 1475) şi pe Botticelli
din Portret de bărbat tânăr (c. 1480) atrage atenţia asupra modificărilor pe
care le aduce tradiţiei picturale odată cu paradoxala sa aşezare în descendenţa
ei. Pictor intelectual prin excelenţă, Ciobanu crează în aceste portrete
propriul ideal feminin. Doamna din tablourile lui Ciobanu este o combinaţie
între Beatrice a lui Dante Alighieri, Laura lui Francesco Petrarca şi Dulcineea
lui Don Quijote imaginată de Cervantes. Luminozitatea şi zâmbetul figurii par
să fie inspirate de Beatrice, cea care facilitează prin surâsul ei înţelegerea
Paradisului lui Dante. De la ipostaza pictorului filozof care demască semenilor
lui inconsistenţa lumii umbrelor din peşteră, Ciobanu îşi recunoaşte limita în
raport cu cealaltă lume şi îşi proiectează un ghid care să-l poată iniţia. Din
multiplele semnificaţii ale Laurei din Il Canzoniere artistul alege dubla natură,
fragilă şi eternă, a celei care prin frumuseţea ei putea asigura posteritate
operei în care chipul ei se răsfrânge. Fascinaţia propriei Dulcinee îl face să-i
vadă pretutindeni chipul şi să-l refacă deopotrivă în picturile din 1982-84 şi
în sculptura din 1985.
Recurenţa figurii trezeşte suspiciunea privitorului în legătură cu sensul.
Deşi aparent o „temă cu variaţiuni”, seria acestor portrete poate fi interpretată
ca o alegorie a artei. Pare că Ciobanu o pictează ritmic, ritualic aproape,
pentru a-şi confirma actul pictării. Pictează pictura şi astfel îşi legitimează
programul estetic. Fixată în întoarcerea ei către stânga, cu părul căzându-i
până la umăr, cu sprânceana stângă mai scurtă, cu nasul ascuţit, cu gura
senzual întredeschisă ca într-un moment de ezitare înainte de a-şi exprima
surpriza sau de a rosti un gând această femeie-ideal pare că se sfieşte să
întâlnească privirea scrutătoare şi dădătoare de sens a pictorului. Portretele
alegorice alcătuiesc o ars combinatoria în căutarea formei perfecte pentru a
întrupa sensul din punct de vedere artistic. Probabil că una dintre cele mai
semnificative imagini ale alegoriei artei este Bustul clarvăzătoarei, din bronz
aurit. Pictura anticipă, prin fundalul ei incandescent, figura strălucitoare a
clarvăzătoarei din 1985. Cerul arde şi topeşte materia care se scurge din
pensula lui Ciobanu. Alegoria artei este o staţie intermediară între lumea
materialităţii întunecate, iraţionale şi lumea volatilă a spiritului. În versiunea
turnată în bronz, piedestalul de marmură împreună cu miezul de bronz al
statuii reprezintă materialitatea greoaie care are nevoie de suflarea de aur
Ex Ponto nr.3, 2010
87