Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

fericire artificială generat de droguri oricare ar fi ele sau să devină moralist
absolut. Atenţionările din prefaţa cărţii, cât şi paginile ce-i urmează atestă
acest lucru: „Este o carte de istorie a culturii, nu una care să fie distribuită în
licee pentru a descuraja flagelul toxicomaniei.” Neutralitatea celui care provoacă
printr-un astfel de subiect dă măsura deontologiei sale profesionale
incontestabile.
Dincolo de chestiunile care vizează unele unghiuri ale abordării temei
în discuţie, Andrei Oişteanu insistă în prefaţă şi asupra dificultăţii disecării
unui subiect tabu în condiţiile în care scriitorii sau oamenii de cultură puşi în
analiză au conştientizat tabuizarea şi au lăsat urme infime despre adicţia lor
sau despre experienţele spodarice în această direcţie. Chiar şi aşa, obstinaţia
cercetătorului nu a fost inutilă. Dimpotrivă, s-a obţinut un rezultat cel puţin
onorabil, convingător, inedit.
Fără a avea pretenţia exhaustivităţii, a epuizării subiectului, autorul procedează
cu metodă plecând în demersul său diacronic de la analiza rolului
magico-religios al plantelor psihotrope (mătrăguna, măselariţa, muscariţa,
viţa de vie, iedera, opiumul, teriaca, haşişul, chiar şi tutunul), continuând, în
partea a doua a studiului, cu narcoticele şi halucinogenele în epoca modernă,
focalizând pe câte un scriitor, om de cultură, om de ştiinţă (Nicolae Milescu
Spătarul, Dimitrie Cantemir, Alexandru Odobescu, Eminescu, Macedonski,
Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Cioran, Ionescu, Eliade, Cărtărescu, Andrei Codrescu
şi mulţi alţii). Volumul beneficiază şi de o Addenda inedită cuprinzând
texte mai vechi ale altor autori despre subiectul în cauză: Botanica poporană
română - Simeon Florea Marian, Mandragora şi arborele cosmic - Mircea
Eliade, Experimentul Lombrosa (fragment din romanul inedit Tozgrec) - Ioan
Petru Culianu, Epoca nesului - Mircea Cărtărescu.
Lista lui Oişteanu se arată aşadar generoasă, autorul pornind didactic
dinspre antici înspre moderni. Acest tip de discurs complex ce integrează mai
multe discipline precum istoria, antropologia, psihologia, literatura, sociologia
conferă modulaţii vocii analitice. Se pot detecta astfel doi Oişteanu care vorbesc
în această carte (nici unul părtinitor, însă): în prima parte, cea dedicată
stupefiantelor ca fenomen religios, se face simţită vocea lui Oişteanu cel
ştiinţific, exact, atent la surse, gata să polemizeze şi cu istoricii de meserie
în privinţa unei nuanţe sau alteia din Strabon sau din Herodot, în timp ce în
partea a doua a studiului, cea rezervată experienţelor cu stupefiante ale scriitorilor
sau oamenilor de ştiinţă, transpare un Oişteanu literaturizat, înclinat
spre umplerea golurilor de informaţie cu presupoziţii nu de puţine ori lirice, un
Oişteanu călinescian, sainte-beuvian, de fapt. Dacă primul Oişteanu respectă
prerogativele academice, fiind dedat argumentării şi demonstraţiei cu orice
preţ, cel de al doilea face deliciul lecturii, ne încântă cu interpretări surprinzătoare,
insolite, care ţin, în fond, tot de literatură. Astfel procedează autorul în
cazul lui Macedonski, de pildă, făcând, indirect, apel la zestrea călinesciană
cea din Viaţa lui Mihai Eminescu sau din Viaţa lui Ion Creangă. Biografismul
accentuat se îmbină savuros cu ficţionalitatea aşa cum o demonstrează, luat
aleatoriu, extrasul din secţiunea despre Macedonski: poetul se abandona (ca
mai târziu Regina Maria) narcozei provocate de miresmele grele emanate
mai ales de flori de crini: „Să mă-mbăt de dulci lumini/ De mirosul de pe crini”
(Gândul, 1882)... Chiar dacă nu este provocată de un drog propriu-zis, ci de
mirosul unei simple flori, extaza, călătoria narcotică a poetului este descrisă
în mod clasic: „crini extatici” axaltă „beţia cea rea”, care îl poartă „pe aripi de
rai”. Şi urmează mai multe citate din lirica macedonskiană care suplineşte
Ex Ponto nr.3, 2010
145