Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Mă hotărâsem de mic, de când încă mergeam la şcoală că dacă oi avea
un băiat, îl va chema Robert. Pe niciunul din sat nu mai chema aşa. Asta
da mândrie! Dup-aia au venit comuniştii şi-au stricat tot. Au apărut tot felul
de nume, unul mai prostesc ca altul. Avea un vecin de-al meu o fată. I-a zis
Ramona. Mie mi s-a părut mereu nume de italiancă ieftină.
Până l-am trimis pe băiat în Timişoara la liceu, şi mai apoi la facultate, a
fost şi el mândru de numele său. După aceea... a întâlnit tot felul de oameni
cu numele ăsta. Şi niciunul nu era om de cinste. A venit într-o sâmbătă acasă
şi mi-a zis că-şi schimbă numele că avea un profesor de fizică care vroia să-l
lase repetent. Tot Robert îl chema. A plâns cât a plâns, apoi i-a trecut, şi pân’
la urmă a trecut. Am făcut şi eu liceul cam o dată cu el. Cu câte un an întârziere
de fapt. După clasa a-9-a, a lăsat cărţile acasă şi eu le-am citit pe toate
cât era el clasa a-10-a. Şi tot aşa. Ziua la muncă, ba prin curte, ba la câmp,
iar seara stăteam în casă, citeam din Biblie, şi când mă prindea somnul luam
istoria sau româna lui şi citeam încă vreo 3-4 ore. Iarna, când era mai mult
de stat în casă, mă încumetam şi la matematică, dar nu mi-a plăcut niciodată
aşa mult. Că veni vorba de ce-mi plăcea să învăţ, mi-amintesc că venise o
dată acasă şi mi-a povestit cum îi plăcea lui o fată, şi ea îl plăcea pe el, dar
într-o zi s-a dus cu altul. Atunci am vrut să mă laud şi eu, şi i-am zis: „Chiar
dacă-ţi place ţie Eminescu, ia-ţi mă băiete o Penelopa, nu o Veronica.” Vai
cât a mai râs atunci...
Sunt singurul om din sat care a făcut liceul, fie şi numai aşa, fără diplomă,
printre picături, şi care încă mai stă aici... şi pân’ la urmă cred că-s singurul
român care l-a făcut sărind peste gimnaziu. Tocmai de asta vroiam să precizez
că dacă citeşte cineva mai învăţat ca mine foaia asta, să mă ierte în caz că am
greşeli gramaticale. Oricum, am scris-o pentru mine, că am vârsta pe care-o
am şi n-am scris niciodată mai mult de o pagină din asta mare.
Of, cât aş vrea să mai scriu, dar mă simt cam rău. Poate apuc mâine să
mai continui. În orice caz, mă bucur că-s dreptaci, că deja se împlineşte ora
de când m-a luat o amorţeală în toată partea stângă, de la umăr, în jos pe
picior, până-n talpă.
Ex Ponto nr.3, 2010
44