Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

liniştită a târgului şi mitul îmbogăţitului care a trăit în America face ravagii.
Convinşi că Nicola este putred de bogat, cu toţii îşi fac planuri fabuloase de
afaceri menite să scoată Sulina din letargia economică. Stamati se împrumută
la bănci ca să-şi recondiţioneze casa în vederea găzduirii preţiosului oaspete,
„milionarul”. Este curtat de ceilalţi să pună o vorbă bună la Nicola, speranţele
tuturor cresc pe măsură ce se apropie sosirea „Americanului”. Acesta va
debarca însoţit de o tânără negresă, fiica sa, cu un bagaj sărăcăcios. Este
curtat cu asiduitate, primit cu onoruri de către notabilităţi. Evantia, „frumoasa
de ciocolată” este admirată şi tinerii roiesc în jurul ei. Dar când se va afla, în
sfârşit, că „Americanul” e lefter, că a fost condamnat la zece ani în urma unui
omor din imprudenţă şi deportat într-o colonie franceză din America, prăbuşirea
e rapidă. Sărac fiind, cere de lucru dar e refuzat din cauza protestelor
celorlalţi muncitori, mulţi aflaţi în şomaj, aşa că intră într-o afacere de contrabandă,
este rănit de grăniceri, de unde i se trage şi moartea. Înşelată de
căpitanul Angelo Deliu, cuceritorul fără scrupule al Sulinei, Evantia va ajunge
animatoare într-un cabaret şi, după ce naşte o fetiţă ce va fi înfiată, va muri
bolnavă de tuberculoză. Decăderea familiei lui Nicola Marulis antrenează cu
sine alte tragedii. Frumoasa şi mândra soţie a lui Stamati Marulis, Penelopa,
se va sinucide, victimă şi ea a dragostei neîmpărtăşite de Angelo, Stamati va
rămâne fără casă datorită ipotecilor şi va înnebuni.
Romanul nu trăieşte doar prin întâmplările declanşate de sosirea lui Nicola
Marulis şi a Evantiei, prin iluziile locuitorilor Sulinei care, în final, nu-l pot ierta
fiindcă i-a dezamăgit şi prin dramele nefericitelor poveşti de iubire. Un univers
uman bogat dă viaţă oraşului şi portului.
Jean Bart nu numai că a cunoscut direct viaţa Sulinei, dar a şi avut acces
la informaţii ale unor membri ai Comisiei Europene care funcţionaseră înaintea
lui. Neamţul Wilhelm Hamm descria oraşul într-o perioadă înfloritoare: „...pe
strada mare nu e clădire fără cârciumă... Aici a curs lepădătura întregii Europe:
matrozi fugari, piraţi urmăriţi, galerieni scăpaţi, ucigaşi care se ascund de
lege.... Nu-i de mirare că o astfel de ştire aflată de oriunde să faciliteze subiectul
romanului ca pretext al incursiunii în viaţa oraşului, a portului, a personajelor.
Oamenii se adaptau locului - hoţii deveneau negustori, navigaţia comercială
a luat locul pirateriei. Doar cârciuma a rămas adevăratul centru al universului
pentru marinarii ajunşi, în sfârşit, pe pământ. Cei mai aprigi se dovedeau
englezii care după ce îşi terminau banii, îşi lăsau hainele şi încălţămintea
amanet şi numai în ciorapi se înapoiau pe vas de unde furau tot ce le cădea
în mână pentru a-şi continua beţia. Spectacolul este grotesc. Romancierul
surprinde panoramic amestecul de etnii: „...drojdia laşă a Levantului dospea
la un loc înfrăţită cu trufaşa putere britanică, doborâtă, narcotizată în valuri
de alcool. Grecii, limbuţi şi inflamabili, frecau zi şi noapte între degetele lor
nervoase cărţile de joc înnegrite şi soioase. Turcii, lăzii şi curzii din Anatolia îşi
sorbeau cafelele, tăcuţi şi gravi. Românii, cu ţuicile dinainte, veşnic răzvrătiţi,
croiau planurile de luptă şi de greve. Armenii palizi, tatuaţi de praful de cărbune,
şedeau muţi în faţa paharelor de ceai. Pescarii lipoveni turnau rachiu
în farfurii şi-i dădeau foc cu chibritul - dacă nu ardea cu pară, îl respingeau
cu indignare”.
Din această lume pestriţă se desprind câteva individualităţi. Unele sunt
zugrăvite în tonuri contrastante, pentru a le spori prestigiul în faţa mulţimii.
Astfel, căpitanul Aristidi Lecca, „Veteranul Dunării” cum îl numeau cu nedisimulat
respect toţi ceilalţi, fusese judecat pentru că în loc de cărbuni ardea din
grâul transportat, devenit combustibil. După achitare, îşi sabordă vaporaşul
Ex Ponto nr.3, 2010
113