Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

De la abordarea stalinistă a Istoriei la deschiderea naţională din anii ’60.
Sunt cunoscute împrejurările istorice ce au determinat, după al Doilea
Război Mondial – în contextul împărţirii sferelor de influenţă între învingători,
respectiv, Puterile Euro-Atlantice şi Uniunea Sovietică –, defazarea Istoriografiei
române faţă de valorile ştiinţifice naţionale şi europene tradiţionale; şi,
respectiv, de racordare a ei la perceptele politico-ideologice sovietice.
Personalităţile afirmate în câmpul Istoriografiei în vremea României monarhiste
(pluri/unipartidiste), sunt înlăturate din activitatea de cercetare sau
din învăţământul superior ori din Academie; atunci când, nu puţine dintre ele,
sunt închise (demnitarii la „Academia de la Sighet”, cum inspirat s-a exprimat
anul trecut, în paginile „Tribunei” clujene, arheologul şi istoricul orădean Sever
Dumitraşcu /iar scriitorii la „Uniunea Scriitorilor de la Aiud” – cum consemna în
jurnal, în ianuarie 1964, Petre Pandrea/) – Alexandru V. Boldur (1886-1982),
Aurel Decei (1905-1976), Silviu Dragomir (1888-1962) (închis în perioada
1949-1955), Vladimir Dumitrescu (1902-1991) (închis în perioada 1950-1955),
Onisifor Ghibu (1883-1972) (închis în perioada 1956-1958), Constantin C.
Giurescu (1901-1977) (închis în perioada 1950-1955), Ion Hudiţă (1896-1982)
(închis în perioadele 1947-1955, 1961-1962), Victor Jinga (1901-1980) (închis
în perioada 1949-1963), Alexandru Lapedatu (1876-1950; mort la Sighetu
Marmaţiei), Ioan Lupaş (1880-1967), Ştefan Manciulea (1894-1985) (închis
în perioadele 1948-1955, 1962-1964), Alexandru Marcu (1894-1955; mort la
Văcăreşti), Ştefan Meteş (1886-1977), Vasile Netea (1912-1989), Ion I. Nistor
(1876-1962) (închis în perioada 1950-1955), Petre P. Panaitescu (1900-1967),
Victor Papacostea (1900-1962) (închis în perioadele 1950-1955, 1957-1958),
Zenovie Pâclişanu (1886-1957; mort în arestul M.A.I. din Bucureşti), Radu R.
Rosetti (1877-1949), Teofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971), Victor Slăvescu
(1891-1977) (deţinut în perioada 1950-1955); sfârşitul tragic al profesorului
Gheorghe I. Brătianu este prea cunoscut pentru a mai insista în această
intervenţie. De asemenea, suferă rigorile regimului concentraţionar, în primii
ani ai regimului stalinist, şi tineri istorici (precum, spre exemplu, Şerban Papacostea,
cu „domiciliu”, în 1950, la Canalul Dunăre-Marea Neagră), neafirmaţi
încă în momentul arestărilor motivate politic – sau viitori istorici, întemniţaţi
ani îndelungaţi, precum Radu Ciuceanu (între 1948 şi 1963), Vasile Boroneanţ
(n. 1930) (condamnat la 16 ani, închis între 1953 şi 1963), Dan Amadeo
Lăzărescu (1918-2002) (închis între 1957 şi 1964), Gheorghe Popilian (n.
1926) (închis în 1952 /mai mulţi ani/), Şerban Rădulescu-Zoner (între 1959
şi 1962), ori Alexandru Zub şi viitorul cunoscut neolitician Mihalache Brudiu
(ambii, între 1958 şi 1964) – ori Alexandru Mihalcea, viitorul profesor liceean
de limbă franceză (însuşită, în subtilitatea ei, în „universităţile” concentraţionare
staliniste), temporar şi... funcţional muzegraf, remarcabil şi implicat
civic publicist, până în zilele noastre –, Ioan Donat, Aurel H. Golimas, Nicolae
Stoicescu (1924-1999), Ioan D. Suciu (1917-1982); ş.a.
Instituţional, începând din anul 1948 – se destructurează o reţea de cercetare
cu valoroase şi recunoscute contribuţii ştiinţifice, de nivel european,
„rescriindu-se” istoria în acord cu noile comandamente politico-ideologice.
Vechile institute şi centre de cercetare fie dispar, fie se comasează – noile
structuri devenind, totuşi, în timp, centre de cercetare de talie europeană. La
Bucureşti, Institutului de Istorie (mai vechiul Institut de Istorie Universală înfiinţat
în 1937 de N. Iorga) – numit din 1965 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”
–, i se adaugă un centru nou de cercetare a istoriei moderne şi contemporane,
Institutul de Istorie al Partidului (denumit, ulterior, Institutul de Studii Istorice
Ex Ponto nr.3, 2010
191