Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

seama că ştie că vrea să devină actriţă. Tragedii îngrozitoare a avut de jucat
încă din primii ani ai adolescenţei şi s-a descurcat admirabil. Aude aplauzele
părinţilor ei prin intermediul surorii ei mai mari, cea care s-a ocupat de toate
cele creştineşti când a venit timpul. Am întrebat-o cum face faţă uneori amintirilor,
interminabilelor repetiţii, tensiunii spectacolelor, săptămânilor de turnee,
iar pentru replica următoare nu s-a văzut nicio clipă că ar fi avut nevoie de
sufleur: „Atunci când faci ce-ţi place, nu-ţi dai seama nici când se întunecă
afară”. Noaptea n-a înfrânt-o, iar acum se crapă de ziuă.
Ex Ponto nr.3, 2010
C
Lupta mută
urentul a trântit uşa în urma mea. O privire duşmănoasă mă fulgeră de
lângă fereastra deschisă. Fac trei paşi şi deja simt transpiraţia cum începe să
se formeze la subraţ. Roua corporală e efectul direct al norului de abur cu miros
uleios ce domină bucătăria. Rochia neagră din faţa mea declară încet:
- E gata.
Deschid robinetul de apă rece, iau o cană din bufet şi o umplu. Închid
robinetul. Apa e caldă. Deşi e dimineaţă, e încă devreme şi probabil că vecinii
nu s-au trezit din somnul de sâmbătă, deci apa e stătută. O arunc în
chiuvetă. Mă gândesc mai bine preţ de câteva clipe, după care o umplu la
loc şi bag cana cu apă în congelator. Câteva fire de gheaţă îmi cad pe dosul
palmei. Închid frigiderul, întorc privirea către dreapta şi constat că fără să-mi
dau seama, ea s-a aşezat la masă şi a început să mănânce. Conştientizez
oarecum absurd că în momente tensionate gândesc în haiku-uri. Mă aşez la
capătul opus al mesei, în faţa celei de-a doua farfurii. Furculiţa îmi pare mai
grea ca de obicei. O pun la loc pe şerveţel şi încerc să număr în gând silabele
ultimelor două, trei întâmplări.
- Nu mănânci?
Nu omleta prea prăjită a spus asta. Nici cafeaua aburindă. Ridic capul şi
o privesc defensiv. Nu se uită la mine. Poate că totuşi nu era vocea ei. Caut
o scăpare. Mă uit în stânga, către bufet, dar salvarea de 750ml e goală. Mă
cuprinde panica. Caut un moment de respiro şi-mi vine o idee genială. Mă
ridic de la masă, mă îndrept spre frigider, scot cana rece cu apă caldă şi o
golesc dintr-o înghiţitură. Am senzaţia că totul se petrece extrem de încet. Oare
acţionează adrenalina? Oricum nu contează foarte mult. Important e că am
timp de gândire. Rămân blocat, cu cana în mână, pe o perioadă indefinibilă.
Sunt brusc trântit în realitate de nişte bubuituri.
- De afară.
Eu am spus asta sau ea?
- A venit gunoiul.
O fi venit maşina de gunoi. Doamne, cât a trecut de la nunta mea. Da,
e corectă exprimarea, căci după primii zece ani n-a mai fost nunta noastră.
Oare am udat florile?
- Le-am udat eu.
Vorbesc cu voce tare? O privesc. Parcă ar mesteca omleta cu privirea.
Nu s-a diminuat foarte mult cantitatea de mâncare din farfuria ei. Parcă din
a mea a mai dispărut câte ceva. Nu-mi amintesc să fi mâncat. Oricum nu-mi
e foarte foame. Las farfuria pe bufet. Ating mâncarea cu degetele. Nu mai
40