Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
Râd toţi, Vasile nu. „Bă, ăla de la cârmă, de ce nu râzi?”. „Timonă, şefu’!”.
„Iar mă freci la memorie! Cârmă, na. Ca-n popor”. Apoi către cei doi oaspeţi.
„Bă, ce să fac? N-am găsit alţii mai buni. Şi vorbeai de infrastructură, draci,
Iaci. Păi, băi, până şi-n Ungaria, ţară fără mare. Mda! Şi eu îi hrănesc pe
pămpăIăii ăştia doi, să le fac, pardon, curu mare”.
Vapoarele din radă, inerte, aliniate fără excepţie, cu prova la dispoziţia
vântului, contra celui de sud-est. „Pe barca asta se poate face pipi?” Consoarta
armatorului, fustă scurtă, bluză fără revere, la baza gâtului, perle berechet
oriunde încape. „O, fără discuţie. Acolo n-avem camere de luat vederi”.
De-acolo, de unde se află se vede ţărmul uşor împâclit, turla geamiei,
zidul estompat ornat de crestele false ale castelului Şuţu, e bine, e foarte bine,
susurul vântului, foşnetul valurilor, băuturi fine, copase netede către care, cu
prudenţă de slugă aruncă Matei, pe furiş desigur, priviri de lup aflat în rut, sau
cum se uită o pisică la o vrabie.
Sfârşit de poveste imaginară, dar reală în comportament şi stare de
spirit.
Cu mulţi ani în urmă, prietenul meu Valerie Timofei şi în acelaşi timp proeminent
animator al sportului de agrement cu vele (ce-i drept mai scump decât
oricare alt sport) mă iniţiase şi mă provocase la o acţiune publicistică - Yacht
Magazin - revistă menită să scoată din anonimatul îndelung promovat de
epoca anterioară, velismul cu modeste, dar notabile teste de curaj şi abilitate
ale unor vechi compatrioţi interbelici.
Am purces aşadar, la insistenţa lui furibundă, ţinând cont de antecedentele
mele de publicist şi yachtman amator, dublate de dragostea mea pentru mare,
Ia alcătuirea unei publicaţii care să ne aducă aminte că avem un ţărm şi, prin
el, o lume, în sfârşit, deschisă. Ne stimulau eforturile aparent gratuite ale unor
inşi contaminaţi de ideea călătoriei pe mare, săraci, dar inventivi (Gică Roşu,
Sandu Mortu, Mişu Stănescu, Iacob Frenţescu zis Jacoppo, Vasile Pascale,
Iabdula Şefcai ş.a.) toţi la nevoie pentru elemente de greement pe care aici
nu le găseai, dar „afară” le cumpărai cinstit, un litru de vopsea Hempel, câteva
sute de şuruburi de bronz, o ţeavă de inox, un petic de placaj exotic, un motor
de tractor adaptat ingenios la cerinţele navigaţiei, saule şi parâme, tacheţi,
scripeţi, cabestane, sârme inoxidabile pentru sarturi şi straiuri, lemn zdravăn
de chilă, varange, coaste etc., plus muncă de ocnaş, şlefuit, mătuire, chituire
pentru a putea pune astea, şi încă altele, în operă.
În consecinţă, un artefax după planuri importate întâmplător, împărtăşite
la chiolhanuri ad-hoc prea exigente pentru a satisface finalitatea optim plutitoare.
Şi totuşi... Au fost români pe care i-am onorat, în timp, socotindu-i
pioneri ai unor vremi ce vor urma să vină. Am militat - şi sufletul leader, cu
toate defectele lui omeneşti, care uneori m-au scos din sărite - Valerie Timofei
a contribuit esenţial la ţelul nostru programatic şi pragmatic, anume crearea
unei structuri naţionale favorabile dezvoltării în ciuda legilor, regulamentelor,
prejudecăţilor înrădăcinate cu sau fără voie - yachtingului românesc, paradoxal
anonim, absent pe o hartă a Europei, aici unde avem ape navigabile cât
continentul la un loc (exagerez, desigur). Capitalismul deformat pe care l-am
obţinut post nouăzecist, lespede uriaşă sub care viermuiau mulţimi de specii
târâtoare ne-a dezvăluit panorama caracterelor aflate, mă rog, o vreme, în
gestaţie răbdătoare. Li s-a oferit prilejul viermilor vasăzică, să devină coconi,
apoi fluturi rumegători. Unul dintre ei e bossul de mai sus. N-am făcut decât
să-i schimb numele.
68