Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
Din închisoare scriitorul povesteşte experienţa traversată alături de C. Noica,
Dinu Pillat, Alecu Paleologu, Al. O. Teodoreanu, Vladimir Streinu 18 . Şi tot în
paginile acestui „jurnal” aflăm adevăruri zguduitoare despre anchetele desfăşurate
de securitate asupra sa dar şi despre modul în care l-a cunoscut.
Şi totuşi, în acelaşi studiu găsim numeroase mărturii despre întâlnirea lui
N. Steinhardt cu Mircea Eliade 19 , cu Paul Goma 20 , cu Emil Cioran, Mariana
Şora, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu. 21 Din aceste mărturii descoperim şi
opinii ale lui N. Steinhardt faţă de postul Europa Liberă, faptul că şi aici, după
un model jurnalistic greu de precizat se deformează anumite realităţi culturale
româneşti, contestându-se existenţa unor talente certe numai pentru că
acestea sunt „angajate” pe linie socialistă şi ridicând în slăvi discutabile valori
literare numai pentru că sunt expatriaţi. De exemplu, deşi Nicolae Steinhardt
dezaprobă anumite atitudini cam mahalageşti ale lui Eugen Barbu şi contestă
valoarea unor scrieri ale acestuia, ca Incognito „roman nu numai lipsit de orice
merit literar, dar şi împestriţat cu întinse pasaje plagiate după un mediocru
scriitor sovietic”, consideră romanul Groapa, de acelaşi autor, ca o operă de
valoare a literaturii române, opinie ce a provocat revolte lui Virgil Ierunca şi
Monicăi Lovinescu. Nicolae Steinhardt ca cinstit cititor şi critic, nu poate admite
să se conteste, numai din pătimaşe prejudecăţi politice, adevăratele valori,
iar aceştia nefiind în stare să-şi depăşească pornirile de ostilitate faţă de un
scriitor român de valoare, dar comunist, ceea ce constituie o orbire nepermisă
– spune Nicu Steinhardt – unui om de cultură 22 . Este însă impresionant, ce
„volum de muncă” implica urmărirea scriitorilor pentru cadrele securităţii şi
cât de detaliat executau acestea informările, părând a cunoaşte în anumite
cazuri, mai bine decât subiectul starea sănătăţii sale.
Concepută iniţial ca o confesiune privind o conversiune religioasă, volumul
Jurnalul fericirii este o radiografie a societăţii româneşti din perioada comunistă,
scrisă însă, aşa cum mărturiseşte şi autorul, fără ranchiună, ură sau
înverşunare. Ca scriitor, dar şi ca om Steinhardt a fost o persoană generoasă
şi demnă pentru care calitatea umană a indivizilor era mult mai importantă
decât afilierea lor doctrinară. De aceea, Jurnalul fericirii, operă postumă,
se alătură altora – prea puţine în literatura română – care pun probleme de
conştiinţă reale. Raporturile autorului cu biserica sunt dramatice şi se rezolvă
abia prin consacrarea rituală, adică botezul întru ortodoxie al puşcăriaşului
Steinhardt. Convertirea sa poartă pecetea autenticităţii, fervoarea lui religioasă
apare sinceră şi profundă, în pofida ispitelor (ne-ortodoxe) protestante
relevate de un text presărat cu stăruinţă de motivele teologiei dialectice (de
la Kierkegaard la Karl Barth) – totuşi putem bănui aici pornirea mai adâncă,
din subconştient, a confirmării în sânul comunităţii româneşti. 23
În esenţă, Jurnalul fericirii este de fapt o parabolă despre suferinţă şi puterea
omenească de a îndura prin credinţă, rugăciune şi smerenie datorate
lui Dumnezeu. Proza lui N. Steinhardt m-a făcut să mă gândesc la o întrebare
pusă de D.R. Popescu într-un interviu „Trecutul este imprevizibil, mai greu
de desluşit decât viitorul?” 24 la care scriitorul va răspunde prin crezul său
poetic care apare în majoritatea scrierilor sale în care tratează excelent tema
îngerului. „Cred că îngerii sunt veseli pe pământ şi trişti în rai.” În viziunea
scriitorului uşor ironică, paradisul poate fi pe pământ, dacă priveşti cu detaşare
la tot ce se întâmplă zilnic în jurul tău. „M-am urcat într-o zi în metrou şi era o
femeie cu un copil în braţe. Nimeni nu s-a ridicat să-i dea locul... Şi erau fete
până la 18 ani. Special m-am uitat şi...nimeni! M-am ridicat eu, un boşorog, şi
am făcut un gest moralizator, dar nu s-a prins nimeni la asta, nu i-a dat nicio
156