Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

stări de spirit
CONSTANTIN NOVAC
Limba română şi geniul mării
O
mai veche experienţă de autor şi lector aplecat asupra cărţilor cu tematică
marină, dimpreună cu întâmplări recente provocate de condiţia publicistului
împătimit de acelaşi orizont inspirator, îmi consolidează convingerea
că spiritualitatea mării, la români, se află în grea suferinţă. Informaţie
specifică, mentalităţi, cutume, tradiţii, practici culturale etc. capabile să
dea măsura unei necesare şi perfect legitime asimilări spirituale a mării
noastre şi a celei de pretutindeni palpită jenant din perspectiva ignorării.
Tentativele antebelice ale unor mari savanţi precum Nicolae Iorga,
Gheorghe I. Brătianu, Grigore Antipa, ale unor eminente personalităţi ale
vremii – scriitori, amirali, prelaţi şi principi – de a ne face conştienţi, prin
cercetări de amploare sau serii de conferinţe, de valoarea unui asemenea
bun după care tânjesc şi pentru care se războiesc atâtea mari puteri ale
lumii, s-au stins înainte de a fi supuse consacrării. O dată cu acestea,
aceeaşi soartă au avut-o încercările de a deschide orizontul lingvistic
românesc fecundelor surse de înnoire cu o terminologie proprie unui
domeniu de maximă universalitate.
Rezultatul, dependent de lipsa cronică de familiarizare a majorităţii
mass-mediei cu un univers pretenţios în conţinut şi formă, se îmbracă în
derizoriu şi în criză de emulaţie. Este necesară o salubrizare a terminologiei
marinăreşti pornind de la fondul ei autohton şi deopotrivă îmbogăţirea
(sincronizarea) ei cu ceea ce ne oferă astăzi procesul globalizării
şi universalizării instrumentelor de comunicare. Nu pot să nu aduc un
omagiu, în spiritul acestui efort de aliniere la cerinţele contemporane,
unor autori de dicţionare de specialitate (regretatul Mihai Bujeniţă, Anton
Bejan, Constantin I.Popa, Ilie Manole ş.a.) accesibile oricărui iubitor
al mării, dicţionare care rămân, încă, din păcate, neasimilate de către
suratele lor fundamentale ale limbii române. Paguba o resimţim toţi, în
gradaţiuni diferite, traducătorii, de multe ori aflaţi în situaţia penibilă de a
fi acuzaţi de trădare, deopotrivă cu beneficiarii modeşti ai unui potenţial
act de civilizaţie.
Cu alte cuvinte, se simte nevoia unei politici naţionale de implementare
a componentelor materiale şi spirituale marine în conştiinţa naţională.
Altfel, cineva, să zicem huronul lui Voltaire, picat pe plaiurile noastre
carpato-danubiano-pontice, şi-ar putea închipui, văzând şi auzind, că de
la marginea sud-estică a scumpei noastre patrii încep negurile Valhallei
şi nicidecum orizonturile Pontului Euxin.
Ex Ponto nr.3, 2010
65