Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
slabe, stinse imediat. Spulberaţi cu toţii: ca nişte frunze uşoare, ca nişte petice
de hârtie, cu şuviţele unui păr încărunţit de ani sau de teroare” 21 .
Aceeaşi realitate a holocaustului devine pentru Mihail Sebastian o altă
stroboscopie, scriitorul urmărind să înţeleagă şi să-şi explice nu numai istoria
şi destinul poporului său, „de două mii de ani”, dar şi propria istorie. Martor
hiperlucid al timpului său, înregistrând ca un seismograf undele seismice ale
istoriei, cu percepţii exacte ale laturilor nevăzute ale lucrurilor, conştient de
marea forţă a cuvântului, Mihail Sebastian îşi începe romanul De două mii
de ani… 22 cu această frază: „Cred că nu m-am temut niciodată de oameni
sau de lucruri, ci numai de semne şi simboluri”. Semnele şi simbolurile pot
deturna semnificaţiile, pot modifica atitudinea şi comportamentul oamenilor,
aşezând lucrurile sub o zodie nefastă. Omul se poate deroba atunci de idei,
credinţe şi crezuri, poate să-şi adoarmă conştiinţa pentru a lăsa loc semnificaţiilor
provenite din semne şi simboluri deformate de ură, instinctelor eliberate
de raţiune. Obiectele lumii devin semne pentru altceva şi vorbesc conştiinţei
ultragiate despre pierderea sensului lumii celei aievea.
Înfiorările în faţa semnelor lumii sunt temeri faţă de simbolistica lor. Este
aici semnul unei inadecvări, conştientizat cu toată forţa unei sensibilităţi care
hiperbolizează elementele lumii, ca-n această mărturisire a personajuluinarator
din romanul De două mii de ani…: „Copilăria mea a fost otrăvită de
al treilea plop din curtea bisericii Sfântului Petru, misterios, înalt, negru, cu
umbra căzând în nopţile de vară prin fereastră, până deasupra patului meu –
panglică neagră tăindu-mi în dungă cuvertura -, prezenţă care mă înfiora, fără
să înţeleg, fără să întreb. Dar am umblat cu capul gol pe străzile deşarte ale
oraşului ocupat de nemţi: pete albe arătau pe cer trecerea avioanelor, bombele
cădeau departe sau aproape, aici la doi paşi, cu un sunet sec şi scurt întâi,
pe urmă cu o rezonanţă largă de câmp. Dar am privit netulburat, cu o rece
curiozitate de copil, carele cu turci îngheţaţi, trecând în decembrie prin faţa
porţii, şi niciodată înaintea acelor piramide de trupuri aşezate ca butucii într-o
stivă de lemne nu m-a cutremurat prezenţa morţii. Dar am trecut Dunărea
într-o luntre spartă, în baltă – spre sate lipoveneşti şi mi-am sumecat simplu
mânecile cămăşii, când mi se părea că fundul putred n-are să mai ţină. Şi
Dumnezeu ştie cât de prost înotam” 23 . Cuvintele au forţa trăirilor interioare, iar
conjuncţia adversativă dar, aşezată în anaforă, dă semn despre o disjuncţie
între eu şi lume, dar şi despre puterea extraordinară a omului de a şi-o asuma
şi, astfel, depăşi.
În faţa acestei realităţi tragice în care se situau şi Max Blecher şi Giorgio
Bassani, Mihail Sebastian nu dezarmează. Într-o lume dominată de întuneric,
se străduieşte să vadă lumina, să descopere în ce constă huliganismul său.
Este Mihail Sebastian un huligan sau un om frământat de întrebări? Cuvântul
huligan are, în epocă, semnificaţii existenţiale, evidente în romanul Huliganii
lui Mircea Eliade. Huliganii sunt „nu numai scandalagiii, spărgătorii de geamuri,
primejdioşi ca atare din punct de vedere social”, ci toţi acei care sfidează
„adevărurile stabilite, ordinea stabilită, oamenii stabiliţi”. Este suflul unei noi
generaţii, cuvântul definind nu doar o vârstă, ci o atitudine, o linie de conduită.
În Itinerariu spiritual, Mircea Eliade o asocia imaginii unei intelectualităţi
tinere nediferenţiate social şi spiritual, generaţie traversată de aceleaşi crize
morale, cu aceleaşi experienţe metafizice, salvată de experienţa religioasă
care înseamnă descoperirea sacrului.
Personajul David Dragu susţinea, de exemplu, că „experienţa huliganică”
este singurul „debut fertil în viaţă”, presupunând o revoltă a generaţiei
106