Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
Michel Foucault observa spiritul contestatar al heterotopiilor 2 precum
şi efectul lor neliniştitor având drept cauză agresivitatea cu care acestea
dărâmă valorile ordonatoare ale unei culturi, ale unei mentalităţi, obligând la
reorganizare, la schimbarea perspectivei şi la instituirea unor alte structuri
ordonatoare şi, în final, la configurarea unui nou mod de cunoaştere.
Culturile diseminate în cultura gazdă îi împrumută acesteia reprezentările
proprii, o modifică, contaminându-i substratul identitar, deopotrivă
filtrul imagisticii locale, temele, dar şi nivelul formelor artistice, al structurilor
semnificante. Din această confruntare cu celălalt, literatura gazdă îşi configurează
aspectul unui discurs branşat la formele culturii în funcţie de care
îşi construieşte identitatea, al cărui numitor comun devine în timp, un centru
creator, selectiv şi iradiant.
Acest numitor comun, sinteză inefabilă dintre cultura gazdă şi suma culturilor
diseminate rescrie în literatura română proustianismul, balzacianismul,
expresionismul, balcanismul, bizantinismul sau orice altă orientare artistică:
astfel se poate constata că exista un Proust al romancierilor români sesizabil
diferit de cel original, un alt Balzac sau un expresionism adaptat la morfologiile
oralităţii şi la ontologemele ortodoxiei creştine.
Ceea ce interesează cultura universală şi criteriile canonizării este tocmai
această diferenţă, stranietatea îndepărtării faţă de model, originalitatea. Diferenţa
stilistică, înnoirile tematice, viziunea estetică proprie, privirea asumată
ca formă de cunoaştere capabilă să relateze istorii motivate diferit, reacţii
artistice care aduc observatorului, în calitate de receptor, opţiuni emancipate
de tirania modelului patern.
Conform tezei unui autor mult discutat şi disputat, Samuel Huntington 3
destinul culturilor mici este acela de a urma întotdeauna un centru de putere
(„hard”, atunci când este impus prin exerciţiii de putere, ori „soft”, atunci când
accesat se recomandă prin propriul prestigiu).
Cultura română interbelică, graţie caracterului său receptiv, împrumută
selectiv elemente ale literaturilor model, pe care le adecvează apoi propriilor
tipare identitare, permanentizându-şi centrul. Deschizându-se spre universalitate
îşi accentuează specificul identitar, acele mărci culturale primare, stabile,
care dau sens şi scop unei culturi. Literatura naţională devine un instrument
important în demersurile cunoaşterii identitare. Operele ce o conţin descriu
diacronic istoria societăţii, permit radiografierea istoriei ideilor, a ideologiilor
care antrenează progresul sau analiza acelor ideologii „reacţionare”, cum le
numea Eugen Lovinescu, care menţineau cultura şi civilizaţia românească
într-un proiect provincial, prin apetenţa faţă de valorile trecutului.
Imaginarul artistic devine un document de arhivare a gândirii originale
dintr-o anumită epocă, un important factor de sinteză a conţinuturilor mentale
de grup, exprimă, cu instrumentele esteticii, discursul identitar şi legile
proprii de organizare. Analiza unei opere literare, din punct de vedere stilistic
ori tematic, decelează clar acele structuri mentale ample, alcătuite din imagini
dominante, care sunt la rândul lor susţinute de concepte, de sisteme de
gândire, modelatoare de discurs.
Din această reordonare, clarificare şi esenţializare a universului referenţial,
vom putea extrage, cu mult profit pentru cercetarea literaturii în context
cultural, acele tipare cognitive care ordonează cunoaşterea, comprehensiunea
şi explicaţia în interiorul fiecărui grup social, activ sub raport creator, într-o
societate, vom putea urmări modul în care s-au diferenţiat ideologic, estetic,
92