Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
oşti să se expună venind neînsoţit în tabăra inamică? În ce măsură ar fi fost
sensibilizat un om politic şi un conducător militar eficace şi crud de talia lui
Baiazid de argumente precum „râul, ramul”? Eminescu construia un dialog
imaginar instrumentând retoric sentimentul patriotic real, însă privită dintr-un
alt unghi, cum alege s-o facă Horia Gârbea, scena este hilară şi disproporţionată.
Scriitorul forjează situaţia în care întreaga grandilocvenţă a solului care
se încurcă asemeni unui elev netalentat în vulgata retoricii eminesciene este
intenţionat tradusă invectival de către un interpret maliţios, ceea ce conduce
la executarea nefericitului purtător de „năframă-n vârf de băţ”. Există la Horia
Gârbea o plăcere vizibilă a poantei, a zeflemelei, a caricaturii zburdalnice,
a sucelii nastratineşti, a chicotelii pehlivanilor şi farseurilor. Este ca şi cum
creionul i-ar aluneca din mână spre o linie care deformează până la grotesc.
Aici stă şi slăbiciunea cărţii, aceea de a nu se lua în serios, devenind propriul
ei banc, dar şi un punct unde este ancorat cititorul, plăcerea pe care o
împărtăşeşti în plasticitatea limbajului plebeu, în modelajul invectivei sau în
siropul gros al vernacularului. Se pot observa accentele şi modelările pe care
le sapă acizii prozei argheziene din Cimitirul Buna-Vestire, spre exemplu, însă
doar pentru o clipă pentru că expresia măscăroasă şi geniul farseur-lubric al
autorului intervin numaidecât pentru a duce în derizoriul facil ceea ce dobândea
relieful baroc al unor monştri respectabili stilistic. În mod cert, scriitorul
are o uşurinţă de a fraza pe care o au o serie de versificatori talentaţi care se
află la limita cu poezia mare, un pas îi desparte permanent, un pas pe care
nu au curajul sau nu ştiu cum să-l facă. Pasul acesta este făcut de scriitor în
această carte în câteva situaţii dintre care se detaşează „Întoarcerea tatei din
război”. Subiecte, Utopia. Şase parabole despre teatru şi Îndreptări scrise cu
o altă mână. Prima pare o parodie, dar nu este. Avem variaţiuni pe o temă
dată, tema fiind o povestire a lui Alexandru Sahia pe care cred că puţini o
mai ştiu, iar variaţiunile sunt minunate prin absurdul lor, semănând uneori cu
microscenetele lui Danil Harms, însufleţite de un geniu ludic, dar lipsite de miştocăreală,
fiecare evoluând ca o mică parabolă finalizată în spiritul desenului
animat cu un „that’s all folks!”. Un alt „gen” recuperat prin ironie şi absurdism
superios este utopia în Utopia. Şase parabole despre teatru, unde asemeni
unui desenator înzestrat, Horia Gârbea nu sfârşeşte desenul, lasă în crochiu
talentul său improvizatoric, renunţă la înfloriturile inutile ale ricanării păstrând
un echilibru şi o siguranţă deplină asupra liniei. În Îndreptări avem un text
construit după calapodul hagiografiilor, a „legendelor aurite”, a poveştilor cu
sfinţi, un text de o mare frumuseţe întrucât parabola stă parcă deoparte cu
discreţie, lăsând o respiraţie egală povestirii. Şi aici Horia Gârbea se abţine
de la barochizarea vernaculară a textului, ironia are ceva blând, temperat,
emană din căldura poveştii şi a lumescului confruntat cu sfinţenia şi tainele.
Contrastul este numaidecât sesizabil între aceste trei texte şi celelalte, între
fructele care cresc pe o ramură şi cele care cresc pe o alta în altoiul pe care-l
reprezintă această carte. Spiritul versat şi versatil al autorului, o inteligenţă
vie aplicată textului produce ambele tipuri de fructe, unele sunt destinate
muşcăturii musculoase şi molfăirii zemoase, altele sunt făcute numai pentru
parfum. Ambele feţe de Ianus Bifrons îi aparţin deplin scriitorului, iar ofertele
sunt puse împreună pe aceiaşi masă făcând din volum unul inegal ca timbru
nu atât stilistic cât conceptual. Ceea ce însă nu îţi refuză cartea lui Horia
Gârbea este plăcerea lecturii, aşa cum nici scriitorul, cu expresia lui de falsă
bonomie minulesciană, pentru cei care-l cunosc, nu-ţi va refuza niciodată
plăcerea discuţiei.
142