Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

De Ziua Eroilor, la Înălţare, ne duceam la biserică şi cântam Presăraţi
pe-a lor morminte..., la serbarea de sfârşit de an cântam, pe „două voci”,
Pui de lei şi recitam poezii din manualul de Cetire. În 1938 murise Octavian
Goga, eu am spus De-o să mor („De-oi muri la primăvară/ Să mă plângeţi tu
şi mama...”). Premianţii îşi făceau singuri coroniţele din rămurele de stejar, pe
care li le punea ,,Domnu’” pe frunte, spunându-le câteva cuvinte de felicitare.
De Crăciun, jucam o piesă de teatru cu Irod-împărat, în care eu am avut o
dată rolul ofiţerului (Stratiotul). Purtam pe umeri o pelerină croită dintr-o veche
faţă de plapumă înflorată, un coif de hârtie poleită şi o lance de lemn, ce-mi
dădea un aer foarte... marţial.
Şcoala pe care am absolvit-o eu va fi avut şi neajunsurile ei, mai cu seamă
de condiţia şi dotarea materială, dar ne-a sădit în suflet respectul muncii şi al
celor mai mari ca noi, cultul eroilor şi a tradiţiei naţionale, în niciun fel exacerbate
spre şovinism, cum se va tot spune mai târziu, ne-a învăţat să cinstim
limba română (Limba noastră-i limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii,/ Care o
plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor, ţăranii). România pe care am învăţat-o
la Geografie se întindea în hotarele ei fireşti „de la Nistru pân’ la Tisa”, cum
zice poetul, iar Istoria era a Românilor.
Intrasem în şcoala primară în plină pace şi terminam în prag de război.
Aflasem din ziarele pe care le citeam de prin clasa a III-a (tata era abonat la
„Universul”) despre invazia germană din Polonia şi, ceva mai înainte, despre
bătăliile ce se dădeau pe liniile fortificate Siegfried şi Maginot. Dar ce putea
pricepe o minte de copil? Numai când au început şi la noi concentrările, când
tata a primit ordin de chemare, mi-am dat seama că ceva rău se întâmplă.
Dascălii noştri, care ne învăţaseră să cântăm „S-a dus cucul la pădure/Cu-cu,
cu-cu” şi a A ruginit frunza din vii, într-o atmosferă de calm patriarhal şi de
temei nicie a rosturilor vieţii, îmbrăcau, şi încă pentru destulă vreme, haina
militară.
Briceagul cu plăsele albastre
S
fântul Pantelimon, care se prăznuieşte la 27 iulie, nu face parte dintre
sfinţii cei mari ai calendarului ortodox. Dar la acea dată, venind la o săptămână
după Sfântul Ilie, avea loc bâlciul, „târguleţul” de la Pleşeşti, vestit în
toate satele din preajmă. Pregătirile se făceau cu vreo câteva zile înainte.
Se înălţau tiribombe şi „dulapuri”, se întocmeau umbrare din crengi de tei
şi stejar, se lustruiau geamuri şi se frecau duşumele, se măturau bătăturile,
stropite cu apă, ca sâmbătă seara. Era o adevărată sărbătoare a satului, prilej
de întâlnire cu rude şi prieteni, de petrecere în fel şi chip.
Încă de dimineaţă îşi începeau lucrul negustorii ambu lanţi, strigându-şi
marfa în gura mare: ,,Ai, c-a luat-o!”, „Cine ia de la mine toată vara-i merge
bine!” Sfârâiau grătarele cu fripturi şi cazanele cu ulei, în care se rumeneau
mult-aşteptatele gogoşi „înfuriate”. Limonada, foarte acidulată, se vindea în
sticle cu dop (în fapt, o bilă), de asemenea de sticlă, care pocnea îmbietor
în momentul când o deschideai. Nu lipseau „sporturile”, ca tra gerea la semn,
unde puteai „să scoţi mireasa”, dacă erai bun ochitor, fiind recompensat cu
un cadou din partea „patronului”. Apoi, fel de fel de tarabe, de „marchidani”
Ex Ponto nr.3, 2010
57