Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

interpretări
ALINA BUZATU
Gellu Naum: Zenobia
O
dominantă simbolică a creaţiei lui Gellu Naum este reprezentarea alterităţii;
întâlnirea cu Celălalt este, întotdeauna, un eveniment privilegiat, care învesteşte
realul cu demnitatea înaltului.
Fără îndoială că Zenobia este autotextul 1 care pune în operă în modul cel
mai fericit acest scenariu al despărţirii şi regăsirii de sine. Puterea de seducţie
a acestui text, citit doar de împătimiţii literaturii, este atât de mare încât, precum
în testele psihologice şi în asocierile libere dragi suprarealiştilor, când rosteşti
„Gellu Naum” următorul cuvânt este „Zenobia”.
Ex Ponto nr.3, 2010
Intrarea în text. Regula jocului. Incipitul Zenobiei are rol de ghidaj, fu.
Alteritatea ia variate forme, în funcţie de multiplicările anamorfotice ale subiectului,
e femeie, natură, cuvânt, suprarealitate. Conform poeticii suprarealiste,
postùra enunţiativă este vădit subiectivă; de observat însă că primul marcator
pronominal („ne”) trimite la „noi”. Identificăm în semnul „noi” condiţia heteronomă
a subiectului, vorbit, fără să ştie, de voci străine; sau interacţiunea
dialogică dintre cel care scrie şi cel care, citind, rescrie: „1. Prea multe lucruri
ne solicită şi, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe cuvinte se
îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil şi înşelător
- de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus; oricum sunt
convins că fiecare va medita mai mult asupra surplusului lăsând la o parte
starea în care plutesc, pe dedesubt, ca un înotător subacvatic, de exemplu.
(subl. n A.O.)” (Z, p.9)
Pe de altă parte, secvenţa iniţială instrumentează un tip special de referenţialitate.
Textul nu îşi trage sensurile dintr-o realitate reprezentată verosimil,
ci se aşază în „prelungirea” unei stări de graţie. Rupând tăcerea, inaugurând
rostirea, eul aspiră să circumscrie prin limbaj această trăire, să o prezentifice,
să o inducă cititorului. Câteva sintagme sunt revelatoare pentru gândirea poetică
ce predetermină creaţia: „am să spun ce nu trebuia spus” înseamnă, pe
de o parte, denunţarea insuficienţei limbajului, dar şi, paradoxal, valorizarea
posibilităţilor acestuia. Cuvântul dă vizibilitate raporturilor subtile ale fiinţei cu
lumea, transmută viaţa în interiorul său, participă la cunoaştere pentru că are
puterea de a comunica ceea ce e secret, camuflat, interzis. De aceea, prin
acest avertisment, eul enunţător urmăreşte să inducă potenţialului lector nu
116