Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

astfel... viaţa. Riscul credibilităţii totale intervine şi atunci când Andrei Oişteanu
extrapolează problematica narcoticelor la cafea, tutun sau mirosuri de flori
(cum s-a văzut) sau când pătrunde firesc în viaţa personajelor investigând
proza interbelică şi lista posibililor narcomani din spaţiul ficţiunii. La apel sunt
chemaţi aşadar autorii cu tot cu fantoşele lor de hârtie, ceea ce nu este tocmai
rău atâta vreme cât subiectul rămâne valid având un material solid pe care
să se sprijine.
O notabilitate a cărţii, exceptând tema în sine, o reprezintă interpretarea
îndrăzneaţă a poemului barbian Riga Crypto şi lapona Enigel. Aici, Andrei
Oişteanu a îmbrăcat cămaşa de critic literar care, trebuie să recunoaştem,
nu-i stă deloc rău, şi a oferit cititorului o interpretare pe cinste care, însă, nu
credem că va pătrunde în manualele şcolare dat fiind tabuizarea menţionată
mai sus. Oricum, s-a mai spus, aceasta nu este o carte pentru uzitat în licee,
deşi orice liceean destupat la minte poate s-o citească şi să tragă foloasele,
dar este o carte pentru studenţii la litere (căci de acolo ar putea să vină
speranţa unei schimbări la catedră...), o carte pentru iubitorii de provocări,
de noi descoperiri. Şi în cazul lui Ion Barbu şi al baladei sale arhicunoscute,
biografismul permite provocării să se dezlănţuie: „de ce şi-a ales Ion Barbu
ca alter ego o plantă inferioară, o ciupercă, o criptomgamă ce nu face flori
...Nu este desigur o întâmplare - crede Tudor Vianu în 1935 - că personajul
este o ciupercă. Dar, din păcate, istoricul literar (şi prieten bun al poetului) nu
a adus nici un argument de ce nu este o întâmplare. Prin adverbul desigur
Vianu sugerează că ar fi vorba de o evidenţă care n-ar mai trebui formulată...
Nu trebuie scăpat din vedere faptul că în Germania muscariţa nu era o ciupercă
oarecare, ci una populară, intrată în folclor. Chiar şi în folclorul infantil...
N-ar fi exclus ca Ion Barbu să fi auzit această poezioară din folclorul copiilor
germani. N-ar fi de mirare ca un poet antonpannian ca Barbu să fi preluat,
pentru propria sa baladă eterică, imaginea acestui misterios personaj folcloric...”
Însă Ion Barbu nu este doar un presupus culegător de folclor ocazional,
ci este mai ales un acerb narcoman aşa cum îl portretizează Andrei Oişteanu,
de data aceasta nu literaturizând, ci făcând apel la mărturii indubitabile, nu
pentru a dărâma o statuie, ci pentru a expune un adevăr. Departe de Oişteanu
intenţiile iconoclaste. Secţiunea cărţii dedicată lui Ion Barbu îmi pare cea
mai interesantă şi mai fertilă pentru ceea ce va să fie vreodată, poate, istoria
literaturii române. Nu mistificare şi protocronism, ci onestitate, conştientizarea
şi asumarea propriei măsuri în univers.
Aşadar Narcoticele în cultura română ar putea face un prim pas spre
normalitate, ar putea deschide porţile inhibiţiei noastre congenitale pentru a
discuta firesc, cinstit şi despre subiecte incomode. Rămână potenţialitatea,
speranţa că epoca tabuurilor este pe cale de extincţie, că vom îndrăzni să
mergem lucid, inteligent la detabuizare aşa cum o face încă o dată, aristocrat,
Andrei Oişteanu.
Ex Ponto nr.3, 2010
Jumătate de veac de poezie
Jumătate de veac de singurătate, de revoltă, de sfidare a regulilor! Cincizeci
de ani de poezie (1947-1997) cuprinsă în antologia Allen Ginsberg,
Howl şi alte poeme, publicată de curând la Editura Polirom. O poezie care
146