Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

există – spune Ciobanu – genuri epuizate, ci din contră numai spirite obosite.”
12 Programul artistic al lui Ciobanu recuperează tradiţia clasică pentru că
artistul nu crede că are nevoie de artificiozităţi extreme şi şocante pentru a-şi
impune personalitatea creatoare.
Chiar şi pentru Françoise Jaunin, cea mai critică voce a expoziţiei de la
Castelul Allaman, efortul lui Ciobanu de a se plasa în descendenţa marilor
clasici ca Tintoreto, Da Vinci, Rembrandt şi Goya, o „copie proastă a vechilor
[maeştri]” 13 este clar. Critica nefavorabilă se referă la elementele de continuitate
faţă de tradiţia clasică pe care le găseşte în exces. Tendinţele sale clasice,
ilustrate de tablourile expuse la Galeria „Tour de Boél” din Geneva în 1983,
sunt pentru J.-C. P. „o serie de flash-back-uri” picturale în care se recunosc
„lumina din Latour, personajele lui El Greco sau Vermeer” şi care produc o
reverie similară aceleia din faţa Rondului de noapte al lui Rembrandt sau
portretelor lui Modigliani. 14 Interesul criticii pentru ceea ce acest studiu numeşte
„intertext” nu se opreşte aici. În jurul anului 1983 se opresc referinţele
la şcoala clasică românească şi la formarea clasică a lui Mircea Ciobanu.
Odată cu lansarea etichetei de „expresionist latin” de către Katia Granoff cu
prilejul expoziţiei organizate în cele două galerii ale sale din Paris, opera lui
Ciobanu va stârni un nou val critic.
Indiferent de sintagma critică ataşată, Mircea Ciobanu nu este cu siguranţă
unul dintre artiştii uşor încadrabili în arta secolului al XX-lea, dacă ţinem cont
de definiţia dată de Catherine Francblin, Damien Sausset şi Richard Leydier 15
artei contemporane care s-ar caracteriza prin evitarea programatică a măcar
uneia din cele trei iluzii: „iluzia eternităţii operelor, iluzia ubicuităţii lor, iluzia
evidenţei lor”. Opera lui Ciobanu, deşi contemporană cu ceea ce se numeşte
„arta contemporană”, nu se încadrează în perimetrul acesteia din punct de
vedere estetic şi ideologic. Arta este pentru Ciobanu singura care, pe de o
parte, poate reprezenta transcendentul şi pe de altă parte, poate transcende
istoria. Ultimele sale pânze reprezintă o întoarcere la formula suprarealistă a
lui Victor Brauner, complicată prin aglomerarea figurilor echivalente cu grafismele
unui alfabet iconografic aparent cunoscut, dar care rămâne închis în
propria încercare de descifrare vizuală. Mister în faţa templului (1988) propune
o serie de ştersături intenţionate în locul clarităţii imaginii, de parcă ar vrea să
spună că imaginea nu trebuie văzută ci ghicită în spatele contururilor. Figura
centrală străluceşte incandescent şi nu lasă să se vadă trăsăturile feţei, liniile
albe de tip grafitti, suprapuse pe celelalte personaje, estompează aspectul
pictural în favoarea unei scriituri necunoscute, iar supraimpunerea siluetelor
animaliere transparent pe corpul uman, la rândul său, acoperind parţial edificiul,
toate indică natura evanescentă a formelor ori de ce fel ar fi ele. Singurul
element stabil, ferm, imposibil de eludat este lumina iradiată dinspre „piatra
filosofală” şi figura Christică. Nu este o „cină de taină”, ci o „lecţie de taină”
în care intenţia de a împărtăşi misterul este clară, numai că misterul râmâne
închis în strălucire.
Mircea Ciobanu a experimentat calităţile strălucirii în sculptură în seria de
40 de lucrări în bronz aurit pe care le-a expus la Rockefeller Center în New
York în 1985. Isus, Socrate, Clarvăzătoarea, Filozoful covârşesc privitorul prin
monumentalizarea strălucirii. Paradoxal, sculpturile lui Ciobanu dau materialitate
imaterialităţii luminii. Interesant este faptul că tocmai această dorinţă de
înnobilare a materialităţii sculpturii pentru care a folosit metalul cel mai preţios
pentru a conferi strălucirea dintr-un Paradis artistic a tentat atât de mult încât
lucrările au dispărut fără urmă şi a rămas doar amintirea strălucirii lor.
Ex Ponto nr.3, 2010
89