Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Necules a rămas în pustiul
iernii măcieşul singuratic
de pe grind
Licăre soarele pe măcieşele roşii
îndepărtându-te, aceste licăriri
dispar şi roşul se întunecă
De mai departe, când priveşti
în urmă,
vezi doar o tufă oarecare,
ca un fum.
*
Cioburi de sticlă nemişcate
par pescăruşii – aşezaţi
pe mâlul bălţii secate
pentru recolta de toamnă
a peştilor.
Roua mării
Scrie rapid ce vezi pe grind
în ziua pustiită de un vânt
urât
Frunzele lungi de stuf cu vârful
ascuţit
verdele cenuşiu lucind în vânt.
Găuri în frunze vezi, rugină
pe frunzele de stuf şi nici nu ştii
e mucegai pe frunze sau e sare –
de roua mării nopţile depusă
Vezi rupte crengi de lozie
cu scoarţa roşie şi vezi
spicele arborilor de lucernă
ce ţin în aer puncte albe
La adăpostul stufului cu ciucuri,
întreagă ziua torturat de vânt,
vezi paradisuri de mărunte flori
fără de nume, mentă şi cicori
minusculi sori, copiii fără număr
ai soarelui, ce-n apă străluceşte
cele cinci raze ale pentagonului
le vezi
ţinute-n aer de-nmulţite fire verzi.
Au început să cadă frunzele
smochinilor,
vin corbii să scuture nucul
cu nucile negre
în întuneric, crizantemele strălucesc
ca nişte sori în noaptea universului.
Calcă pământul copita de cal
a viţei bătrâne,
ai cărei struguri se mucegăiesc
în fiecare an
Un păr s-a făcut galben cu totul.
Iau două frunze să le privesc
îndeaproape.
Ele nu-s negre, nici bolnave,
ci doar uscate, decupate
dintr-o piele maronie şi lucioasă
cu dosul mat, fără culoare,
cenuşiu-lemnos,
învederând ţesutul mort
al frunzei.
Intrând în grădină, descoperi
soarele rotund în asfinţit
Ex Ponto nr.3, 2010
14