Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

usă şi se refugiaseră în România după preluarea puterii în Rusia de către
comunişti. Este cazul lui Leon Donici, ale cărui scrieri au fost publicate într-o
substanţială antologie de Ana Maria Brezuleanu. Printre reuşitele lui în limba
română, semnalează editoarea, este nuvela Marele Arhimedes, care prezintă
un „tablou zguduitor al haosului instaurat de revoluţia bolşevică”. Desăvârşindu-şi
opera în limba română, Leon Donici, strănepot al fabulistului Alecu
Donici, aparţine literaturii române, conchide semnatara prefeţei.
Liviu Grăsoiu elogiază cu îndreptăţire ediţia integrală Rebreanu, al cărei
autor, N. Gheran, „un specialist ilustrând o meserie pe cale de dispariţie la
noi”, face dovada unui talent complex: „ştiinţă filologică ireproşabilă, tenacitate
şi răbdare, devoţiune până la sacrificiu faţă de autorul ales”. Criticul are mari
cuvinte de laudă şi despre Bibliografia Tudor Arghezi de mult laboriosul Dimitrie
Vatamaniuc, dar formulează şi unele obiecţii, ca de exemplu: absenţa perioadei
care a durat până în 1955, când poetul a fost persecutat (e omis articolul
denigrator al lui Sorin Toma), trecerea sub tăcere a propagandei procarliste
a lui Arghezi. Sunt semnalate şi unele inexactităţi cu privire la data naşterii
poetului, a studiilor liceale şi a colaborării la revista „Cugetul românesc” al
cărei director n-a fost autorul Cuvintelor potrivite, ci Ion Pillat.
O critică foarte severă face Liviu Grăsoiu cărţii lui Eugen Negrici Iluziile
literaturii române, în care se pune sub semnul întrebării întreaga literatură
română, mai puţin experimentele avangardiste. Modul minimalizant „cum
analizează moştenirea unor nume legendare ale scrisului românesc” îi trezesc
polemistului „nu doar mâhnirea, dar şi indignarea”. Eugen Negrici îi subapreciază
pe marii clasici, el se declară „ultra plictisit de cultul faţă de Eminescu” şi
de „năravul lăudăroşeniei naţionale”, de asemeni, perioada interbelică, unde
nu distinge decât realizări modeste, „izbânzi întâmplătoare”, „promisiuni suspendate”,
„abandonuri grăbite sub povara gloriei premature”. Înaintând în timp,
G.Călinescu n-ar fi decât un „maestru al tehnicilor de iluzionare şi seducţie”,
iar Sonetele lui V.Voiculescu „nu spun astăzi nimic”. Şi sunt numai câteva
exemple invocate de Liviu Grăsoiu. E surprinzător că un critic şi istoric literar
talentat ca Eugen Negrici care a emis atâtea judecăţi drepte în alte direcţii,
care a descoperit valoarea estetică în chiar scrisul cronicarilor, să ajungă la
asemenea întristătoare concluzii. Tonul polemistului poate fi inflamat şi el,
poate omite anumite observaţii critice justificate ale autorului Iluziilor..., dar e
greu să nu constaţi că studiul său exprimă un adevărat plictis faţă de literatura
română. Cui prodest?
Liviu Grăsoiu, criticul de poezie, polemistul dovedeşte şi calităţi de portretist,
ca atunci când îl evocă pe Vladimir Streinu, a cărui personalitate e
caracterizată lapidar şi profund semnificativ: „demnitate, eleganţă, erudiţie”:
„Fără el nu poate fi înţeleasă cea de a treia generaţie maioresciană... Se
impunea prin frumuseţe fizică, printr-o distincţie princiară, prin comentariile
făcute neostentativ şi întotdeauna elegante în stil şi profunde în conţinut...
Poet prin structură, aşa cum l-a văzut E.Lovinescu, s-a dovedit a fi, după
umila mea părere, cel mai rafinat critic de poezie”.
Ex Ponto nr.3, 2010
137