Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Farfuria cosmică a dispărut. Cabana de vânători a răsărit din nou. Câteva
camere pentru oaspeţi. O sufragerie spaţioasă cu şemineu. Siluetă
obişnuită – coş de fum, ferestre paşnice. Parcă nimic nu se întâmplase.
Animalele sunt acasă la ei. Oamenii aici sunt nepoftiţi. Pădurea se scutură
de ecoul împuşcăturii. Zeci de ochi, vii şi sălbatici, vor sta de veghe ore în
şir. Vor scotoci cu privirea. Turma mistreţului nu va reveni uşor. Moartea lui
pentru ei nu e sentimentală. Ei ar fi mâncat şi lângă trupul lui. Numai nouă,
oamenilor, ne place să pozăm. Să ne prefacem nefericiţi sau eroi. Moartea
este o întoarcere înţeleaptă acolo unde am fost înainte de a ne naşte. Porcii
sălbatici o ştiu mai bine decât noi. Pur şi simplu îi ţine cu ochii în patru acum
mirosul lăsat neglijent.
După miezul nopţii caierele lor lânoase se vor rostogoli din nou. Ahmed a
presărat cu boabe. Sunt mai gustoase decât rădăcinile. Daca omul lui Hunter
îi uită, vor umbla treizeci de kilometri. Atâta fac într-o noapte.
Din trupul mistreţului s-a ridicat un abur sângeros şi el a grohăit. Tocmai
îl prinseseră de picior.
Îl trăgeau.
A dat cu piciorul şi a sărit. S-a clătinat. Primii lui paşi au fost nesiguri.
Apoi a început să alerge. Le-a scăpat de sub nas. N-au luat carabina. Au
ieşit în cămăşi, înfierbântaţi şi veseli. Trebuia totuşi să dubleze. Este obligat
să descopere animalul rănit. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. De fapt,
Hunter s-a trezit în rezervaţie după ce predecesorul lui a fost sfârtecat de
un mistreţ. S-a anunţat postul liber. Mulţi refuzau angajarea în colţul uitat de
Dumnezeu. Hunter a venit de bunăvoie. Arhiro tocmai îl părăsise. La câteva
luni după aceea fiica lui, Anastasia, a dispărut.
În desişul de lângă râpă s-au auzit scâncete de câine. Mistreţul a răspuns
scurt şi feroce. Îl îneca propriul sânge. O împuşcătură a trezit luna adormită.
Masculul a pornit să are cu colţii zăpada. Alunecă spre Hunter. Omul rămâne
nemişcat. Din ţeava carabinei s-a desprins fum cu miros de pulbere. Câinele,
scăldat în sânge, se zvârcoleşte cu urechea mistreţului în gură. Hunter strigă:
„Lasă!”. Câinele se desprinde şi cade pe spate. Îl ia în braţe. În urma lui trag
trofeul lui Hans. Mistreţul horcăie din când în când. De fiecare dată câinele
tresare în braţele lui Hunter speriat de horcăială.
Ex Ponto nr.3, 2010
Hans obişnuia să filozofeze: dacă începe reparaţia drumurilor înseamnă
că statul se pune pe picioare. În cincisprezece-douăzeci de ani o să fie.
Lui Hans îi plac femeile. Ştie să şi le apropie. Se înfierbântă mai ales după
vânătoare. Se grăbeşte să-şi arate bărbăţia şi în felul acesta. Pentru bani îl
urmează docil damele.
O dată a rupt un pat. Şi-a comandat altul de fier. A adus oglinzi pentru pereţi
şi tavan. Voia să se observe în timpul sexului. Ahmed şi Dancio au târât cu
spinarea oglinzile împachetate. Au spart una până când să ajungă la cabana
cea mică. Ea este punctul de plecare spre bârlogurile urşilor.
Flecăresc lângă şemineu. Hans este categoric – bărbatul adevărat bea şi
se îmbată măcar o dată pe lună până la pierderea cunoştinţei. Ăsta-i obicei
rusesc!, râde Hunter. Se fereşte de pahar după ce a dispărut Anastasia.
Hans întrebă: „De câte ori mister Hunter şi-a reparat aspiratorul „Raketa”?
De ce nu cumpără unul nou?”
Totdeauna se îmbrăţişau şi începeau să cânte:
76