Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

aspecte ale imaginii
ANGELO MITCHIEVICI
Pionierii cinematografiei şi decadentismul
M
Ex Ponto nr.3, 2010
128
ax Nordau în Morala luxului. Cinemacultura. Locuitorii de pe Marte şi noi
oferă unul din verdictele negative cu privire la a şaptea artă. Ea nu ar contribui
la rafinarea şi edificarea umanităţii, ci dimpotrivă la o dezumanizare, la
o regresie la animalitate pe filiera degeneraţionistă pe care criticul o anunţa
în opul său din 1893, Entartung. Este clar că pentru acesta filmul constituie
o altă prelungire a decadenţei, pentru că stimulează un conflict al pasiunilor
şi în acelaşi timp videază fiinţa umană de orice conţinut afectiv. Regresia la
animalitate asociată primitivismului şi barbariei face parte atât din scenariul
degeneraţionist al coruperii civilizaţiei prin cultură afrodisiacă, cât şi din cel
decadent al barbariei care ameninţă o civilizaţie devitalizată, hiperrafinată.
Filmul face din complicatul om civilizat care cugetă şi simte, care luptă cu impulsiunile
şi pasiunile sale, care le răpune sau e răpus de ele, o simplă fiinţă primitivă,
canibalică, fără viaţă lăuntrică, care se strâmbă, gesticulează şi răspunde cu mişcări
reflexe la toate impresiile. 1
Merită revizitată analiza pe care Edgar Papu o face modelului decadent
în cinematografie, intuiţia criticului surprinde tocmai mecanismul de inserţie a
modelului. Pe filiera lui Paul Bourget din Eseuri de psihologie, criticul apropie
într-un mod pozitiv decadentismul de cea de-a şaptea artă prin raportarea sa
la literatura prefilmică într-un articol, „Cinematograful şi literatura prefilmică”.
Edgar Papu consideră apariţia spiritului filmic în planul literaturii în epocile
anticlasice, precum perioada helenistică a antichităţii, cea a Imperiului Roman,
epoca barocului modern şi secolul XIX, „când detaliul nu mai aderă strâns la
ansamblul respectiv şi pretinde o relativă autonomie”, când domină „puterea
sugestiilor”, „discernământul nuanţelor” 2 sau ceea ce, oximoronic şi inspirat
numeşte criticul, în legătură cu tragedia lui Seneca socotită drept referinţă
pentru efectele filmice de mai târziu: imperceptibilul spectaculos. Telescoparea
detaliului similară „căpcăunilor” (ogres) şi „piticilor” (dwarves) lui Vladimir
Jankelevitch din eseul său despre decadentism se realizează în baza unei
propensiuni analitice, dar şi a unei naturi obsesive, excesive, a personajelor,
fapt pe care Papu îl vede preluat pe filiera „liricii” lui D’Annunzio, „mare şi
rafinat cultivator al antichităţii, îndeosebi latine, dar totodată poet decadent,
care exploatează într-un stil pompos şi strălucitor, cu inflexiuni stilistice de