Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

să răscolească cu piciorul în jur – ele să se pitească ca gândurile obsedante,
dorinţele pătimaşe, trăite în vis, adevărate şi neadevărate. Să-şi împletească
cu paie, apă, pământ, salivă aripa rănită de alice. Să o pecetluiască cu sunete
– cuvinte din nopţile ce vor veni – lungi, friguroase, de iarnă. Să se salveze în
întuneric. Să se salveze în lumină. De şacalul, de vulpea, de pisica sălbatică,
de câinii vagabonzi... Poate că în sezonul de vânătoare următor cineva le va
împuşca din nou. Ele se vor rostogoli împăcate în sacul lui de vânătoare. El
mirat va ţăţăi din limbă. Împăcat la rândul său de legea intransigentă a naturii.
Tot ce mişcă să se bizuie numai pe sine şi doar pe sine!
Hunter a parcurs kilometri până aici. În faţă-i veneau talazuri de zăpadă.
Ele ascundeau o creastă îngheţată şi ceţoasă. Pe străzile calde ale oraşului
borcanul poliţiei l-a inundat. La ora patru dimineaţă pe străzi hoinăresc beţivanii.
Suflă în balon! Dezamăgit de pânda nereuşită plutonierul îi urează
succes. Drumul lung şi perfid este pustiu. Zăpada se retrage după creastă.
În vale ploaia stropeşte. Faruri din faţă cară varză, morcovi. A rămas în pană
un camion cu remorcă – plin cu dovleci. La întoarcere o să-l întâlnească din
nou. Numai astea şi dovlecii noştri sunt pe drumuri! Jeepul lui Hunter împinge
corect drumul în spatele lor. Minute înainte de ora fixată sunt acolo. Locul
este simbolic. Se numeşte restaurantul „Europa”. Se află pe veşnicul drum
Est-Vest. De fapt este o şandrama cu câteva mese.
După vânătoarea de potârnichi s-au oprit, chipurile pentru puţin, sub o
boltă de vie. Aşa, cum erau, noroioşi şi uzi. Străinii s-au pomenit într-o curte
ţărănească. Se uitau în jur amabili. Gazda şi-a descărcat raniţa vioi. A dat
fuguţa până în pivniţă. Vinul era vechi. Aluneca. Dădeau pe gât cănile cu sânge
de iepure. Omul îşi scotea doar capul din pivniţă şi întindea cană după cană.
Au rămas aşa, în picioare, până la sfârşit, deşi se opriseră pentru puţin.
Câte ore să fi trecut, ce i-a furat aşa pe nesimţite? La un moment dat
gazda a pocnit din palme: „Butoiul s-a terminat!”. I-a dus cu jeepul lui Hunter.
Tot drumul şi-a repetat: „Tu eşti beat, tu eşti beat!”. Au tras cu puşca chiar,
cu ocazia logodnei vecinei.
Erau cu obrajii roz şi cu părul albit de ninsoarea venită. Nici astăzi Hunter
nu-şi aminteşte clar zăpada, butoiul, focurile de puşcă. Doar senzaţia de oboseală,
uitarea de sine. De beatitudinea efemeră, când parcă ai fost şi parcă
n-ai fost. Şi unde ai fost? Şi ai vrea să te întorci – exact tu şi exact acolo.
Ex Ponto nr.3, 2010
Dumnezeu să păzească inimile de potârniche pitite în tainicele ierburi
până la următoarea lor întâlnire cu Hunter. Sprintene şi cu avânt – gânduri
instantanee – să sperie ţevile. Să-şi potolească emoţia şi să ţintească cu
ochiul rece. Aripile lor rapide să le depărteze. Sub acel cer, în acea apă şi
noroi – cu simţul pentru albul întins şi urme în zăpadă. Pentru ceva neaşteptat
şi frumos, care vine.
O ciută a fătat primăvara asta în iarba înaltă din cimitir. Hunter a urmărit-o.
Mult timp s-a uitat cum dispare umbra ei. A văzut crucile de piatră. Altă lume
într-o altă dimensiune inaccesibilă.
Cu ce, noi, oamenii, suntem mai mult decât această ciută? Saltul ei frumos
mâine va încununa vânătoarea unui străin de aceste pământuri. Şi din
nou, şi peste tot, rădăcinile turbate. Se încolăcesc între picioare şi blochează.
Explozie de buruieni. Te pierzi în ele, în ele te scufunzi. Frumuseţea sălbatică
se vinde. Uşile caselor sunt deschise. Pe cuierele din antreu atârnă haine.
Lucrurile de casă sunt la locul lor. Cuptorul ţărănesc stă căscat. În cenuşa
80