Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Întoarcerea în acest spaţiu este o întoarcere într-o geografie sacră în care
personajul, martor al unui timp răstignit, se caută pentru a se regăsi – propria
istorie şi istoria poporului său. Fiecare clipă se redimensionează, timpul are
o valoare strict subiectivă, perceput în latura lui mitică. Asupra obiectelor şi a
oamenilor, a lui Micòl, îndeosebi, iluminată de aura iubirii, se revarsă o lumină
hieratică, lumina melancoliei existenţiale: „Deasupra ei, cerul era albastru şi
dens, un cer cald de vară, fără niciun nor. Nimic n-ar fi putut să-l schimbe, şi
nimic nu l-a schimbat în amintirea mea” 16 . Nimic nu prevestea furtuna, dar ea
a venit şi a devastat vieţi şi destine. De aceea, poate, timpul obiectiv, istoric
este permanent rejectat, ignorat, iar timpul afectiv izbucneşte mereu având
freamătul emoţiilor stăpânite îndelung: „Sezonul a fost într-adevăr un noroc.
Zece sau douăsprezece zile timpul a rămas splendid, nemişcat într-un fel de
magică suspendare, de dulce imobilitate luminoasă şi cristalină, pe care o au,
uneori, toamnele noastre” 17 . O lumină ireală, transcendentă menţine lumea
în speranţă: „Lumina aceea ultimă te invita să continui” 18 . Timpul este, însă,
nerăbdător. O cină în familie capătă contururi de o simbolistică tulburătoare. E
o cină de taină, la un ceas suspendat al istoriei, în care moartea este prezentă
ca-n ritualurile de sacrificiu. Este şi aceasta un fel de trădare prin abandonul
simţămintelor omeneşti: „…îi priveam pe rând, pe unchii şi pe verii dintre care,
peste câţiva ani, mulţi aveau să fie înghiţiţi de cuptoarele crematoriilor nemţeşti,
şi nu-şi închipuiau că vor sfârşi astfel, şi nu-mi închipuiam nici măcar eu,
şi, totuşi, în seara aceea, deşi îi vedeam atât de neînsemnaţi, cu nişte biete
feţe inexpresive, alungite de pălăriile burgheze sau încadrate de coafurile la
fel de burgheze, deşi le cunoşteam minţile obtuze, incapabile să aprecieze
sensul zilei de azi şi să citească în cea de mâine, în seara aceea îmi apăreau
învăluiţi în aerul de misterioasă fatalitate statuară, care îi învăluie şi acum în
memorie: o priveam pe bătrâna Cohen, în rarele dăţi când se aventura până
în uşa dinspre bucătărie; Ricca Cohen, distinsa domnişoară de şaizeci de ani
ieşită de la azilul din strada Vittoria, pentru a face pe slujnica în casa unor
coreligionari înstăriţi, dar dornică numai şi numai de a se întoarce la azil şi a
muri mai înainte ca timpurile să se înrăutăţească şi mai mult; mă priveam, în
sfârşit, pe mine însumi, reflectat în apa opacă a oglinzii din faţă, deloc diferit
de ceilalţi, şi eu puţin cărunt, prins şi eu în acelaşi angrenaj, numai că eu mă
împotriveam, nu mă resemnasem. Eu nu eram mort, îmi spuneam, eram încă
viu! Dar atunci, dacă trăiam, de ce, cum de puteam rămâne acolo, împreună
cu ceilalţi?” 19 .
Imaginea oamenilor ca o turmă oprimată are ceva măreţ şi tragic. Filosofia
de viaţă pe care şi-o însuşesc este, de asemenea, tragică, stând sub semnul
unei fatalităţi imposibil de evitat. Un personaj mărturiseşte – „În viaţă, dacă
cineva vrea să înţeleagă, să înţeleagă într-adevăr cum stau lucrurile pe lumea
asta, trebuie să moară măcar o dată” 20 – şi aceasta este crezul tuturor – moartea
sacrificială, urmată de purificare şi de o reînviere simbolică. Planul real al
evenimentelor rememorate este dublat de unul al semnificaţiilor. Coborârea pe
scări a grupului, de exemplu, este o coborâre în istorie, iar întunericul nopţii
marchează epoca de întunecare a raţiunii şi de existenţă sub rău. În absenţa
raţiunii, ca-n desenele lui Goya, se zămislesc monştri: „…pe neaşteptate, prin
uşa întredeschisă spre bezna nopţii, năvălea înăuntru o rafală de vânt. O rafală
de uragan ce vine din noapte. Se rostogoleşte înăuntru, traversează porticul,
străbate fluierând grilajul ce desparte porticul de grădină, şi cu forţa sa i-a şi
împrăştiat pe cei care mai voiau încă să rămână, i-a amuţit brusc, cu urletul
său sălbatic, pe cei care mai voiau încă să vorbească. Glasuri firave, strigăte
Ex Ponto nr.3, 2010
105