Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

principiul «cine nu e cu noi e contra noastră». Şef de şcoală literară, preşedinte
al Uniunii Panruse a Scriitorilor, tradus în numeroase limbi, Boris Pilniak
ar fi avut dreptul la onoruri şi recunoştinţa statului sovietic. Fiindcă „literatura
sovietică - spune Şentalinski - cunoştea o altă ierarhie a valorilor. Pentru ea
Pilniak nu era decât «un tovarăş de drum» (...) Erau astfel numiţi scriitorii
îndoielnici care nu erau membri de partid şi nici de origine proletară, chiar
dacă recunoşteau revoluţia. Aşa au fost clasaţi Esenin şi Babel, Pasternak şi
Zamiatin, Zoşcenko, Alexei Tolstoi şi atâţia alţii, scriitori indiscutabil, dar nu şi
indiscutabil sovietici. Greutatea socială a scriitorului nu depindea de talent,
ea era evaluată ideologic. Babel era considerat tovarăş de drum revoluţionar,
Vsevolod Ivanov - tovarăş de drum pur şi simplu, iar Pilniak ca «tovarăş de
drum» între ghilimele. Vor fi fost, poate, aceste sinistre ghilimele la originea
viitoarelor sale nefericiri? Sau Stalin, care ţinea personal contabilitatea talentelor,
le-a ordonat acoliţilor săi plasaţi în literatură să-i dea lui Pilniak o atenţie
deosebită? Există, bineînţeles, o raţiune a supravegherii: Pilniak era printre
primii care arătaseră dedesubturile revoluţiei. În revoluţie, el nu vedea numai
lozincile şi defilările, ci şi o tornadă însângerată, un uragan dezlănţuit sau, mai
degrabă, un animal nemilos, «spontan ca un lup». Stalin avea un ataşament
special pentru aceste carnasiere cenuşii. Le desena, chiar peste tot prin hârtiile
sale. În cărţile lui Pilniak bolşevicii merg în haită: «bluze de piele», «vlăjgani
îmbrăcaţi în piele» care «funcţionează inergic» (sic! expresia aceasta o auzise
Pilniak din gura unui viitor comisar al poporului şi conducător al statului). «Aşa
ştim să facem, aşa vrem, aşa am hotărât şi basta!». Iar în fruntea acestei noi
rase de oameni-lup se află «omul care nu se îndoaie», acel «numărul unu» din
nuvela sa Povestea Lunii nestinse în care fiecare îl recunoaşte pe Stalin. Întâi
fuseseră dresaţi, potcoviţi şi reeducaţi tovarăşii de drum precum caii sălbatici,
apoi se termină cu atâtea ceremonii: ori acceptau ideologia dominantă, ori li
se interzicea publicarea. Sub pretextul aprofundării luptei de clasă şi al bolşevizării
literaturii, talentul, proprietate intelectuală, trebuia să fie expropriat. Ori
erai cu partidul, ori contra lui, tertium non datur” (în latină în text, n.n.). Pilniak
îşi semnase condamnarea la moarte din momentul în care trimisese peste
hotare textul nuvelei amintite al cărei subiect era mai mult decât primejdios.
Mihail Frunze, succesorul lui Troţki la Comisariatul Poporului pentru Război,
suferea de ani de zile de un ulcer deschis. „În 1925, Politbiuro (omologul
CPEx ceauşist) preconiză o operaţie. Frunze se supuse presiunii tovarăşilor
săi şi medicilor. Intervenţia chirurgicală revela că ulcerul se vindecase deja,
dar Frunze muri din cauza unei crize cardiace post operatorii, în octombrie, în
toiul luptei dintre Stalin şi Zinoviev. Apăruse zvonul că Frunze, care încă nu
optase pentru vreunul, dar risca să-i ţină partea lui Zinoviev, a fost deliberat
sacrificat de Stalin”, afirmă Şentalinski. Cu un asemenea subiect, era fatal
ca fulgerele partidului (a se citi - mânia Dictatorului) să se abată asupra scriitorului.
Întâi a fost declanşată o campanie de presă, în Literaturnaia Gazeta
şi Komsomolskaia Pravda (inspiratoare, probabil, a campaniilor declanşate
imediat după invazia bolşevică, în Scânteia de către Brucan et co. împotriva
unor mari personalităţi ale vieţii publice româneşti).
Printre participanţi - un nume celebru: Vladimir Maiakovski, care avea
să se sinucidă... Ca şi alţi apărători ai infailibilităţii Partidului, Maiakovski recunoaşte,
senin, că nu-l citise pe Pilniak, fapt care nu-l împiedică să-l acuze
pe scriitor de „trădare pe front”. (Schimbând ce e de schimbat, nici în zilele
noastre lucrurile nu se petrec altfel: câţi dintre cei care-şi asmut pana împotriva
lui Paul Goma, acuzându-l de antisemitism, nu încep prin a afirma că nu l-au
Ex Ponto nr.3, 2010
163