Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
pentru a le anunţa nu numai că fiul ei a înviat, dar că i-a „apărut în vis” şi că
le-a transmis un mesaj.
Păstrând un ton confesiv şi parabolic, în care personajele se confruntă de
cele mai multe ori cu naratorul, Octavian Paler rămâne în literatura română
unul dintre puţinii „fericiţi posesori ai unui ţinut” literar, în exclusivitate: îl descoperise,
îl câştigase, se identificase cu el. Descinderea în roman petrecută
cu Viaţa pe un peron are, de aceea, mai întâi, semnificaţia unei renunţări 7 .
Romanul Viaţa pe un peron este un roman eseistic, dar şi un roman parabolic,
în acelaşi timp. Personajul lui Octavian Paler din Viaţa pe un peron scrie un
jurnal din nevoia de a împărtăşi şi altora trăirile sale, introspecţia, analiza,
observaţia. Oamenii trăiesc în orizontul unui cod moral şi al unei civilizaţii şi
este indubitabil că dorinţa de a împărtăşi experienţa şi trăirea sa devine pentru
scriitor o datorie morală. Astfel „gestul cel mai caracteristic al personajului din
Viaţa pe un peron este adresarea; el îşi scrie jurnalul dar o face în vederea
celuilalt şi a celorlalţi 8 ”, într-un gest simbolic al unei alterităţi conştiente: „scriu
cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul, dacă nu vorbeşte uneori, moare,
nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă consider judecătorii
mei. M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur 9 .” Această
dorinţă de auditoriu o manifestă scriitorul şi în cel de-al doilea roman al său,
Un om norocos 10 . Ca şi Nicolae Steinhardt care şi-a intitulat jurnalul său
printr-un limbaj parabolic Jurnalul fericirii, şi Octavian Paler recurge, pentru
titlul acestui al doilea roman, la o metaforă care sfidează tabu-urile societăţii
contemporane. Daniel, personajul principal din Un om norocos, este un tip
grotesc, dezgustat de viaţă şi plin de resentimente, căruia îi e lehamite de tot
şi de toate. Şi totuşi, visul şi fantezia sunt amestecate, în cazul lui O. Paler,
cu un acut simţ de aventură. Numai un scriitor de talia lui Octavian Paler ar
fi putut să reuşească să confere accentul de adevăr acestui roman parcă
fantastic, uşor simbolic, uneori legat totuşi de forţele onirice. Azilul de bătrâni,
a cărui existenţă constituie obiectul confesiunii personajului, şi totodată al
romanului, se află în el, asemenea unui virus, cum de altfel şi recunoaşte.
Noul Daniel, amintind de noul Adam din Trei ceasuri în iad, nu încearcă să
tălmăcească visele altora, pentru că este mult prea preocupat de ale sale.
I-a plăcut arta, de fapt i-a plăcut să sculpteze şi a acceptat cu bucurie, considerându-se
norocos să meargă într-un azil de bătrâni, situat la malul mării,
pentru a face din marmură monumente funerare pentru pensionarii decedaţi.
Uneori personajul are senzaţia că trăieşte un vis, că trăieşte într-un vis. Aici
intervin „regulile romanului parabolic 11 ”, care nu se împiedică de asemenea
convenţii şi unde azilul devine spaţiul unei ample figuraţii simbolice. Lumea
pe care sculptorul o descoperă aici îl fascinează şi-l oripilează în acelaşi timp.
Sculptorul descoperă, de exemplu, că Azilul e condus de un Bătrân, un fel de
Marele Inchizitor, pe care nimeni nu-l cunoaşte, deoarece e păzit cu străşnicie
de un paznic fioros. Descoperirea aceasta apărută ca o revelaţie îl încântă
dar îi creează pe lângă suspiciune şi spaimă, ca şi cum ar traversa o intrigă
de roman poliţist cu oameni buni şi oameni răi, cu un şef de mafie italian
necunoscut de nimeni. De altfel, viaţa în Azil se aseamănă cu cea dintr-o
închisoare prin denunţurile şi ameninţările celor din interior, prin atmosfera
insuportabilă datorată fricii şi amintind de viaţa animalelor de pradă. Scenă
memorabilă este aceea în care sculptorul descoperă că Bătrânul Şef nici nu
există, dar în momentul în care aduce la cunoştinţa pacienţilor acest adevăr,
un tribunal constituit ad hoc îl condamnă la moarte. Visul se termină cu un
incendiu devastator în care sculptorul se trezeşte într-un pod cu guzgani.
154