Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

importanţă! Deci e un paradis privat în care fiecare îşi mănâncă cu ardoare
cornul şi se duce unde are treabă şi nu vede în jur pe nimeni. Se presupune
că toţi sunt sfinţi, atunci nu ai nicio obligaţie să-i cotezi mai jos decât sfinţenia
lor.” 25 Considerat un reper în literatura română modernă, D.R. Popescu este un
scriitor în căutarea adevărului şi a esenţei vieţii dată, paradoxal, de marile ei
teme: iubirea, naşterea, o crimă, un asasinat, o moarte misterioasă. Ceea ce
însă îl individualizează pe autorul Vânătoarei regale, este modul de creare a
personajelor sale: „Ele trec nestingherite pe lângă marile adevăruri, formulează
memorabil dintr-un capriciu, acordă atenţie detaliului şi derizoriului mai mult
decât faptului esenţial” 26 . Lumea lui D.R. Popescu e o lume pestriţă, nostimă
şi minunată în trăsăturile ei comice, cu iarmaroace şi clovni, cu scamatori şi
indivizi ciudaţi în care se petrec magii de tot felul. „Dacă vezi om murind, şi
mai vezi şi mort înviind, nu mai ai nimic de văzut pe lume”, spune un personaj.
Aproape toate personajele sale au un destin circular adică se întorc, într-un
fel sau altul în punctul de unde au plecat. Plăcerea pentru parabolă creează
în ciclul românesc început cu F (1969), Vânătoarea regală (1973), Cei doi din
dreptul Ţebei (1973), O bere pentru calul meu (1974), Ploile de dincolo de vreme
(1976), Împăratul norilor (1976) o tensiune mitologică. Mort într-un roman
Moise revine cu un destin halucinant în altele, de unde această circularitate
în parabolă „Coborât din parabolă, din legenda biblică, Moise cel „de dincolo
de vreme” se întoarce în parabolă. D. R. Popescu construieşte „în cascade
şi în trepte”, aşa cum preciza el însuşi într-un interviu. În acest fel, un fapt de
viaţă devine un pretext pentru un comentariu, un comentariu pretext pentru o
acţiune, o acţiune pretext pentru un roman, care apare sub mai multe forme
sau tipuri: tip „puzzle”, tip „domino”. Printr-o tehnică narativă complexă practicând
ambiguizarea, demitizarea, desacralizarea. D.R. Popescu manifestă
o mare disponibilitate pentru povestire şi creează în literatura română un stil,
un „brand” datorită abundenţei metaforice, a încifrărilor semnificative, a unui
limbaj colorat şi a unor peisaje prezentate ca şi personajele circular, ca şi
cum s-ar dizolva unele în altele: „Înainte însă de a vedea marea, apăruseră
pescăruşi. Ca nişte ţipete albe, în zbor. Semnele mării. Semnele fără umbre,
sub aripile lor. Scăldate în soarele voluminos, jos, al verii. Apoi simţiseră în nări
mirosul de alge putrezite. Dinspre largul nevăzut al întinderii de ape venea,
învăluindu-l o boare sărată. Vântul sărat. Şi coborând spre port printre casele
armeanului, auziseră huruitul valurilor frecându-se şi izbindu-se de dig. Luna
se dizolva argintie în aburul norilor.” 27
Considerat un alt vârf al modernismului autohton, George Bălăiţă este,
fără îndoială, un scriitor de marcă, devenit celebru printr-un roman, nu mai
puţin celebru, Lumea în două zile. Realist şi fantastic, pe alocuri straniu,
acest roman construit pe axa cosmică a solstiţiilor (21 decembrie, 21 iunie)
transformă tragicul în grotesc şi banalul în fantastic.
Construit în două părţi, egale aproape ca întindere, corespunzând celor
două zile (solstiţiul de iarnă şi solstiţiul de vară), romanul descrie lumea lui
Antipa, funcţionar la Starea civilă, ocupându-se cu încheierea şi eliberarea
actelor de deces. Acest funcţionar, aparent modest, apare însă sub două
înfăţişări: una domestică, cealaltă demonică, indicând mărirea şi decăderea
lui. Construit ca o epopee, romanul se individualizează printr-un ton aparte,
dar mai ales prin registrele sale multiple şi ambiguitatea salvatoare, care face
să fie mai greu descifrate multe ironii la adresa clişeelor utopiei comuniste
falimentare. Iniţial, la referatul făcut de cenzură, Lumea în două zile a fost
„socotită o carte profund nocivă, duşmănoasă politicii de partid şi statului
Ex Ponto nr.3, 2010
157