Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Aerul este îmbibat cu miros de răşină, tutun, praf de puşcă, cu hormon american
de asemenea. Miroase a viaţă naturală. Life, cumpărat pentru puţin timp
cu bani mărunţi. Un bilet modest de sosire în propria-i sălbatică şi adevărată
fiinţă. Mery a mai fost aici! Şi încă de multe ori o să mai fie.
Ea fuge de cei slabi. Ei caută în ea asemănări cu mama lor. Tremură ca
şobolanii pentru bani. Apoi pentru sănătatea lor. Mery îi urăşte pe bărbaţii care
nu ştiu să piardă. Mulţi vor să o aibă. Nu le permite să creadă că totul este
accesibil. Îi place să nu facă înţelegeri profitabile. Se condamnă la singurătate,
deşi e frumoasă. Este însetată de viaţă. Unde e bărbatul care îi va reda largul
lumii, o va scoate din labirinturi? Îl caută instinctiv.
Vânătorul tăcut o atrage. Este într-un contact continuu cu el. Nu e necesar
să-i explice orice. El este ca un câine. Înţelege totul şi totdeauna este
acolo unde trebuie şi când trebuie. Nu se bagă în sufletul nimănui. Emană
naturaleţe, siguranţă, linişte. Ce spune – face. Nu se justifică. Nu-şi plânge
de milă! Parcă toată lumea e a lui.
Rachiul lui Hunter, mirosul plăcut de mălai fiert topesc inima. Peste râpă,
dincolo, pe pantă, chiar lângă pădure, este presărat grâu şi orz. Mistreţii vin
totdeauna. În fiecare iarnă mor câte cinci-şase cu colţi de trofeu. Muntele
dă.
Câinii sunt adăpostiţi. Perdelele – lăsate. Pereţii au urechi. Toţi îşi ţin
răsuflarea. A sosit timpul să amuţească. Snoavele n-au sfârşit.
Prin fereastră – punct de observaţie şi ambrazură, Hans priveşte cu
binoclul. Se uită şi prin cătarea optică a carabinei. În interiorul ochiului este
crucea neagră. În seara aceasta va fi şters de pe listă încă un mistreţ. Un
mascul, gata de fecundat.
Apare o pată. Se mişcă când înainte, când înapoi. Ciuleşte urechile. Încearcă
deja mâncarea. Sub lună şi nori pata pare ca un caier dintr-o materie
întunecată. Asemenea acelor galaxii din valea lui Gam. Ele sunt la două mii de
ani distanţă de noi. Dar, parcă uite aşa, fără motiv, năvăleşte dinspre umbrele
pădurii mistreţul mitic şi biblic.
Dar şi Hans este un animal atavic. Înşiră cartuşele în încărcătorul puştii
atent, dar şi cu precauţie, cu respiraţia înăbuşită.
Reflectorul scaldă poiana. Ea devine goală. Mistreţul îşi înalţă râtul. Este
cu fruntea spre adăpostul neamţului. Nu e deloc comod pentru ţintit.
Clipeşte şi priveşte nedumerit. Parcă îşi caută prosopul în baie. Este mirat
de cercul luminos de dincolo de râpă. Îl aseamănă cu o farfurie cosmică. Să
fi venit strămoşii lui extratereştri să-l ia la ei? Invitaţia este lansată. Ea deschide
gaura sa neagră în spata lui, din care se va înălţa sau se va prăpădi
sufletul mistreţului.
El deja se zvârcoleşte pe povârniş. Loveşte cu piciorul locul ticălos. Se
stinge cu limba muşcată. O şuviţă de sânge se strecoară sub părul ţepos. Este
absorbită. Lasă codul său în faţa atâtor martori înainte de a pleca. Într-o clipă
mistreţul se eliberează de sămânţa sa. Să nu moară şi ea odată cu el. Numai
natura putea să născocească aşa ceva. În momentul morţii să te lovească
orgasmul. Sămânţa de asemenea este absorbită.
Hunter strânge mâna vânătorului. Hunter întotdeauna dublează. După o secundă.
Dacă mistreţul nu cade din primul foc, să cadă după cel de-al doilea.
Acum lasă să treacă. Nu vrea să-l priveze pe Hans de bucuria prăzii. Are
încredere în el. Bărbaţii sunt deja afară, curioşi ca nişte copii. Bună împuşcătură,
chirurgicală. În cazul vânatului mare prada este a aceluia care trage
primul.
Ex Ponto nr.3, 2010
75