Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
plimbări, strângeri de mână, câte o îmbrăţişare, întotdeauna scurtă, rareori
un sărut, furat… îmi e drag, dar nu-l iubesc, dacă n-ar fi plecat la facultate,
poate… timpul, întâlnindu-ne, cunoscându-ne mai îndeaproape… În ziua
aceea m-am mutat la bunica maternă, o bătrână de şaptezeci de ani, care
trăieşte dintr-o pensie de ceape… eventual, suplimentată cu cât mai scoate
vânzând nimicurile pe care le produce în grădină… şi locuieşte într-o căsuţă
spre marginea satului, învelită cu stuf şi cu pământ pe jos, dar caldă şi curată,
în care îmi regăsesc mereu spiritul copilăriei şi spiritul mamei şi al bunicilor,
bucuria că sunt, că pot să meditez la mine, că pot să visez… Mă regăsesc
pe mine cea adevărată, curată, cu dreptul de a trăi în puritate şi de a privi cu
luciditate, dar şi cu încredere viitorul. De atunci, tata dă mai tot timpul pe la
bunica şi vrea să lase impresia că s-a făcut om de treabă şi ginere respectuos
şi bun, îi taie lemne, îi aduce apă, îi mai repară un gard ori o cotineaţă…
Să stea prin preajma mea face toate astea, să nu mă piardă din ochi, să-mi
aducă aminte cât mai des că între noi este o taină, cum se exprimă el, o
taină care trebuie dusă mai departe, până la capăt, că doar n-am inimă de
drac să-l fierb atâta… Bunica bănuieşte ceva… Tu te-ai certat cu tac-tu?! mă
cercetează, ori i-a luat Dumnezeu minţile… Nici una, nici alta, o liniştesc. Aşa
o fi, da’ eu văd altceva… Cum să-i amărăsc şi mai tare bătrâneţile! În rest, ne
înţelegem de minune amândouă, suntem două prietene, uneori, doi copii…
Dacă aflu ceva, îl omor, îi arunc o găleată de apă fiartă în cap, îl toc mărunt,
ca pe bostani, şi-l dau la porci… Ne mai uneşte dorul şi grija de mama. Mai
ales că acum, mama, e bolnavă… acolo, departe… nu avem cum să o ajutăm…
Mi-a promis cineva că vorbeşte cu o familie, Margine, să intru un fel de
bonă… sau de baby-sitter… să locuiesc la ei, cu un băieţel abia trecut de un
an… dar, deocamdată, cei care mi-au promis nu răspund la telefon… Şi ce
faci dacă nu-i găseşti? o întreb direct. Tace. Carmen dragă, hai deocamdată
la mine, o zi, două… până om vedea ce va fi… oricum, gândeşte-te că eşti
în clasa a douăsprezecea, eşti inteligentă şi harnică, ai terminat fiecare an
cel puţin cu menţiune, ai avut bursă, cu certitudine o vei obţine în continuare,
o meriţi… e o crimă să abandonezi liceul!... Nu m-am gândit la aşa ceva…
până azi, cel puţin… bursă voi avea, dar nu-mi ajunge… deranjez dacă vin
la tine… tu ai viaţa ta, e Tudor, e tatăl tău… Şi ce dacă… vei fi şi tu… ăsta-i
deranj?! Dacă vreau să mă sărut cu Tudor, mă sărut de faţă cu tine, ori fugim
în altă cameră, râd. O fac şi pe ea să râdă, şi-mi pare bine. Pe moment, nu a
acceptat, dar am stabilit să ne întâlnim la ora optsprezece… Ne-am întâlnit,
am mers împreună la un magazin, unde avea o cunoştinţă şi-şi lăsase pentru
câteva ore bagajele, am mers la mine, am instalat-o în dormitorul vecin cu
al meu (fără uşi între ele, despărţite doar de doar trei pătrimi de perete), am
făcut câte un duş, ne-am relaxat, am mâncat, am stat lungite pe dormeza din
camera de zi, ca două prietene, discutând, cercetându-ne, mângâindu-ne,
descoperindu-ne, şi a rămas la mine până ieri, când s-a mutat la familia Margine,
care a angajat-o, aşa cum i se spusese… Stă cam departe de mine…
într-un cartier nu tocmai prietenos…
Degetele nu obosesc alergându-mi pe clape, înseilez şiruri de semne, mă
caut pe mine cea încă ascunsă mie, pe mine cea veşnic neajunsă de mine,
acea alta care-mi sfărâmă şi divide fiinţa, străină şi duşmană, provocator,
pozitiv, duşmană…
Eu
Am optsprezece ani.
Ştiu ce vreau, ştiu ce pot, ştiu ce sunt.
34