Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

actuală traversăm împreună cu Mircea Ciobanu fundul unei grote, unde culorile
se proiectează gros, mocnit şi concentrat pe întunericul ambiant, şi înaintăm
către lumina de la gura peşterii. Minunatul său roşu somptuos, care rămânea
mai înainte izolat ca un jăratec aprins înconjurat de fum negru, începe, într-un
tablou cu flori purpurii, să se răsfrângă cuceritor, şi să înroşească beznele.
[...] Odată cu itinerariul către lumină, complexa dramă cromatică din prima
expoziţie începe să se precizeze în forme figurative, care se trezesc la viaţă,
ca după somnul morţii.” 7 Recunoscând în picturile lui Ciobanu o interpretare
alegorică a mitului peşterii lui Platon, Edgar Papu vede dincolo de materialitatea
culorii ideea obsesivă la Ciobanu. Artistul este asemeni filozofului din
Republica; are acces la lumea ideilor pure pe care le împărtăşeşte semenilor
lui. Fără a avea putinţa de a desluşi sensurile umbrelor proiectate pe peretele
peşterii oamenii de rând, ţinuţi în lanţuri în fundul peşterii, au nevoie de artistul
Ciobanu pentru a le arăta ca într-o oglindă propria stare de necunoaştere şi
neputinţă. Deşi nu-şi arogă cunoaşterea filosofică, artistul intuieşte existenţa
unui plan mai înalt decât cel al umbrelor şi îl înfăţişează cu fiecare tablou.
Redundanţa ideatică din tablourile acestei perioade reprezintă încercarea
de a surprinde exhaustiv lumea fizică, a umbrelor, a aparenţelor în căutarea
luminii. În mod vădit, pictorul se află deja în afara peşterii şi-şi întâmpină figurile
pictate, portretele privitorilor lui, cu şi mai multă lumină. Pare că lumina
iradiază din pensula cu care aşază fiecare tuşă pe pânză.
Această primă etapă poate fi definită şi ca o perioadă de înţelegere a
lumii româneşti din ultimii ani ai revoluţiei culturale (1971-1981). Experienţa
din perioada în care se practica disjuncţia dintre gând şi expresie, realitate
şi descrierea ei, atât în documentele oficiale cât şi în artă, l-a marcat pe Ciobanu.
Nu a ales calea mesajului esopic pe care scriitorii, artiştii şi criticii l-au
adoptat pentru a supravieţui, ci a ales să portretizeze alegoric societatea care
acceptase să pretindă că priveşte numai umbrele şi că poate exista numai ca
spectre imateriale. Ciobanu pictează pentru această lume imaginea celor care
ies la lumină. Nu este nimic revoluţionar în gestul figurilor anonime cum nu
este nimic revoluţionar în decizia de a le picta. Preluând de la Corneliu Baba
tehnica clarobscurului, Ciobanu o încarcă cu sensul filozofic al cunoaşterii
lumii aparenţelor şi implicit presupune existenţa lumii ideilor. De la prima etapă
a portretului alegoric a conştiinţei privitorului limitat la lumea aparenţelor,
Ciobanu va traversa în primii ani ai exilului o perioadă de acomodare la noile
sensuri pe care le explorează în deplină libertate de creaţie. Va continua să
picteze în formula clarobscurului, dar îi va descoperi treptat o altă semnificaţie.
Lumina va deveni un simbol creştin al cunoaşterii lui Iisus şi pictorul va aduce
în faţa privitorilor imaginea unei lumi prin care are acces la divin.
Ex Ponto nr.3, 2010
Etapa a doua, etapa exilului
În 1980 Ciobanu alege Belgia ca spaţiu al exilului pentru ca un an mai
târziu să se stabilească în Elveţia. Lucrează intens pentru a rezista ca artist
plastic într-o cultură în care nu funcţionează discursul esopic şi alegoriile
ideologice. Îşi perfecţionează tehnica clarobscurului folosind culori dense ca
fundal. Figurile se izolează în portrete care se înrudesc printr-un aer comun:
femeia misterioasă cântă la mandolină pare că pozează în semi-profil, conştientă
că este privită, asemeni doamnelor din Renaştere. Ciobanu îşi concepe
portretele din profil după formulele bine-cunoscute. Sobrietatea din Portretul
Doamnei în galben (cca. 1465) de Alesso Baldovinetti, se recunoaşte în
portretul în profil al doamnei care cu dreapta ţine ceea ce pare să fie o foaie
86