Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
două mii de ani… nu pune probleme de ideologie, ea constă în „refuzul de
către Sebastian al oricărui naţionalism, fie evreiesc, fie românesc”; eroul său
nu vrea să fie decât o fiinţă umană, cu tot ce decurge de aici privind „dreptul
lui la viaţă, la gânduri, la artă”.
Modul în care Mihail Sebastian abordează problema destinului poporului
său îl caracterizează ca intelectual, ca scriitor, ca gânditor, ca om. Melancolia
lui metafizică, durerea supra-temporală, fără a fi deprimante, însă, provin din
conştientizarea condiţiei sale umane care îi impune „dreptul de a fi singuri”,
„fără jumătăţi de amintiri, fără jumătăţi de afecţiuni, fără jumătăţi de adevăruri”
36 .
În Ultim cuvânt, ajuns la capătul „acestei prea lungi poveşti”, neînţeles
în sinceritatea-i deplină, nici chiar de ai săi, receptat deformat, de o parte şi
de alta, în oglinzi deformatoare de idiosincrazii şi de patimi, Mihail Sebastian
se retrăgea din luptă înarmându-se cu puterea de a aştepta. Tabloul „cazului”
De două mii de ani…, „spectacolul frumos” al unei cărţi „între pietre”, arăta
astfel în viziunea lui: „De două mii de ani… a fost un act riscat de sinceritate.
Pe urma lui, rămâne o casă pierdută, un simbol căzut, o mare prietenie
săgetată. Puţin scrum, atâta tot. E un mic cataclism, venit poate la timp, căci
nu e rău să-ţi clatini din când în când locul tău în lume şi să-l scoţi cu de-a sila
din plasa deprinderilor. Fiecare din noi trăieşte pe un morman de adevăruri
alterate, pe care n-a avut timp să le controleze. Prietenii, iubiri, versiuni, idei,
judecăţi – se strâng cu trecerea timpului cum se strâng ziarele şi hârtiile vechi
pe masa de scris. E destul de greu să revezi un teanc de hârtii şi să le arzi
pe acelea care nu mai trebuie. E nesfârşit mai greu să revezi o grămadă de
sentimente şi judecăţi. Trăim cu ele, din neglijenţă, din oboseală, din grabă
şi le răbdăm să se descompună în umbra noastră, fără să ştim când şi fără
să ne întrebăm de ce. Într-o zi, o întâmplare, un accident, o coincidenţă le
smulge lenei noastre, nepăsării noastre şi atunci rămânem uluiţi, găsindu-le
pe jumătate moarte, sterile, străine…” 37 .
În puncte diferite ale evoluţiei temporale, trei scriitori, Max Blecher, Giorgio
Bassani, Mihail Sebastian, mărturisesc cu discreţie despre propriul destin şi
despre destinul poporului lor, înfioraţi de o întrebare care nu şi-a aflat încă un
răspuns – De ce trebuie să suferim? Aspiraţia lor poate fi speranţa aceasta
a personajului lui Giorgio Bassani – „…venise vremea ca sufletul meu să-şi
regăsească pacea cu adevărat. Şi pentru totdeauna”.
Realităţile asupra cărora meditează aceşti scriitori din spaţii culturale diferite,
dar înrudiţi spiritualiceşte, uniţi prin tragedia condiţiei umane şi etnice,
transpunând odată cu stroboscopia realităţii exterioare şi lumea lor de idei, de
gânduri, de speranţe şi aspiraţii, sunt ore de cumpănă ale omenirii şi a medita
noi înşine asupra lor este nu numai un exerciţiu pentru spirit, ci o aplecare
asupra capacităţii de reflecţie şi de creaţie a omenirii. Cuvintele lui Mihail
Sebastian din Iuda trebuie să sufere au o valoare emblematică: „Toate victoriile
sunt posibile, în ordine politică, economică şi socială. Sub toate aceste
victorii însă va rămâne probabil aceeaşi ireductibilă «vocaţie pentru durere».
Este acesta un destin deprimant? Nu cred. E un destin mare, de zbucium şi
de nelinişte, care aruncă umbre şi lumini până departe, în fundul veacurilor.
Popoarele fericite n-au istorie, spunea cineva. Poate că au, dar n-o simt, n-o
trăiesc, n-o transfigurează. Fecunditatea şi durerea merg mereu împreună şi
însuşi faptul de a da viaţă este un fapt de suferinţă” 38 . Suferinţa nu are decât
un sens – creaţia, catharsis-ul.
110