Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
cu „mărunţişuri”, cu „amintiri din Pantelimon”, cu păpuşele şi mingiuţe colorate,
ce săreau foarte sus, trase de un fir de elastic, şi cu „Hopa Mitică”,
figurine cu plumb care, oricum le aruncai, ele cădeau tot în picioare. La vad
bun îşi instalase cortul un atelier fotografic unde, cu un aparat sprijinit pe trei
picioare înalte şi învelit într-o pânză neagră, se scoteau caraghioasele poze
„la minut”.
Pe la prânz începeau să se facă auziţi lăutarii, mai de grabă micile „fanfare”,
de la cârciumi şi tiribombe. Acestea din urmă erau puse în mişcare de
un cal, care ameţea, sărmanul, tot învârtindu-se şi, uneori, chiar de oameni
special angajaţi. Pentru o fată nu era mândrie mai mare decât să fie dată „în
lanţuri”, iar pentru un flăcău, să-i prindă „policioara” (scăunelul) şi să-i facă
vânt în aer, cât mai puternic.
După-amiază, „Pantelimonul” era în toi, la „salon” se învârtea hora, sub
umbrare nu mai conteneau şpriţurile, acom paniate de câte un „gurist” oacheş.
Pe şoseaua înţesată de lume, praful, ce se învolbura de atâta vânzoleală,
mirosea a gogoşi şi a mititei. Fundalul sonor se compunea dintr-un stins bubuit
de tobă şi prea stridente ţipete de trompetă. Noi, copiii, ne grozăveam cu ce
am câştigat numai cu 2 lei la ,,Roata norocului”. N-am uitat nici acum briceagul
cu plăsele de lemn albastre şi „zale” galbene pe care mi-l agăţam, bărbăteşte,
de curea. Ne aflam în cumpăna verii şi deopotrivă sub zodia pepenilor, ce
trebuiau, fireşte, spintecaţi, ca să te înfrupţi din miezul cel roşu.
Dar „Pantelimonul” ţinea doar o singură zi, pe când jocurile şi distracţiile
noastre ţineau aproape tot anul.
Pământul de la Pleşeşti era destul de argilos, i se spunea „clisă”, adică
lut galben, care se lăsa foarte uşor modelat. Ne ajuta chiar şi ca material
didactic, „Domnu’” punându-ne odată să „sculptăm” figura lui Vlad Ţepeş şi
a grecului care-l vânduse turcilor, Catavolinos. Mai ales primăvara, după ce
mai încetau ploile, pământul era numai bun de făcut „tunuri”, nişte calupuri
paralelipipedice, scobite pe latura mare, până ce, în partea opusă, lutul rămânea
ca o pojghiţă foarte subţire; le ridicam cât mai sus şi le trânteam cu
toată forţa, ceea ce făcea ca la atingerea cu solul să pocnească destul de
puternic. Tot din lut rotunjeam nişte gogoloaie, cam cât nuca, şi le înfigeam
în vârful unei nuiele subţiri de răchită, pe care o înălţăm deasupra capului şi
apoi o azvârleam, proiectând la o distanţă apreciabilă cocoloşul de clisă, numit
„giugea”, pluralul fiind „giugele”. Băieţi şi fete, abia ieşiţi din vârsta preşcolară,
jucam „Călugărul”, numit „şotron” în alte părţi ale ţării, constând în desenarea
pe pământ a unui dreptunghi împărţit în şase căsuţe. Se arunca o piatră
lătăreaţă, pe care trebuia s-o scoţi, sărind într-un picior şi fără să atingi vreo
linie. Dificultatea creştea progresiv, pe măsură ce avansai dintr-o căsuţă în
alta. Jucam apoi „de-a ascunselea”, unul dintre noi spunând o poezie ciudată
şi trecând mâna prin dreptul fiecăruia, într-un ritm sacadat, ce marca versurile
foarte scurte, silabice, ultimul dintre ele (de exemplu „Cioc, boc, treci la loc”)
indicându-l, odată cu mişcarea mâinii, pe cel care „se făcea”, adică cel care
trebuia să ghicească.
Existau şi alte „distracţii”, care nu erau neapărat „jocuri”. De pildă, mie,
când ajunsesem pe la 8-9 ani, îmi plăcea să călăresc „de-a alergatelea”, fără
niciun fel de pătură sau de şa, până-mi făceam rană pe partea ce se freca
de spinarea calului. De asemeni, să mă duc să iau „rândul” la stână, adică
porţia de caş ce i se cuvenea fiecărui gospodar o dată pe lună, potrivit cu
numărul oilor date în grija ciobanului pe timpul verii. Uneori, făceam drumul
acesta cu şareta, ocazie să ţin într-o mână hăţurile şi în alta biciul şi să mân
58