Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
Blecher, ca şi la Kafka, Breton sau Schulz, nimic nu mai este cu certitudine
real. Universul nu mai este explorat psihologic, ci poetic şi vizionar. Blecher
nu jură pe realitate, ci pe irealitate, care poate fi onirică, suprarealistă, fantomatică
sau mitică” 5 .
Lumea pe dos, lumea răsturnată, aşa cum o percepe Max Blecher, are
contururi reale şi istorice, la care se ajunge prin mit şi simbol, prin parabolă.
Latura aceasta parabolică a scrisului său nu a fost sesizată, confundându-se
naratorul cu autorul. Experienţa traumatizantă, tragică are, însă, o valoare
transindividuală. Pe muntele său vrăjit, examinându-şi cu minuţie trăirile,
asemenea personajelor din proza Hortensiei Papadat-Bengescu, Max Blecher
lasă propriile urme pe negativul unei realităţi tragice. Strobogamele lui au liniile
precise ale altui corp transcendent, un adevărat poem grotesc în care materialul
se lichefiază ca-n celebrul tablou al lui Salvador Dali: „Soldatul verde care
locuieşte în lună îmi trimite un fir de salivă, câteodată o portocală, câteodată
o frunză de pătrunjel (păr smuls din barba verde) şi câteodată ceasul lui cu
cifre fosforescente. Ceasul cade în fundul mării şi bate atât de sălbatic, încât
sparge valurile (pânzele corăbiei plesnesc ca pocnitorile). Copiii, după-amiază,
jucându-se cu zmeul, ţin în mână un fir de salivă pe lungul căruia soldatul nu
le trimite nimic, nici viezuri, nici smochine uscate” (Poem grotesc).
„Nostalgia esenţială a inutilităţii lumii” de care vorbeşte Max Blecher, şi
de care devine tot mai conştient atunci când simte profund că „n-aveau nimic
de făcut” în această lume, susţine sentimentul copleşitor al zădărniciei: „În
inutilitatea aceasta care mă înconjoară şi sub cerul acesta pe veci blestemat
umblu încă şi azi” 6 . Rătăcirea în acest „spaţiu blestemat”, realitatea lui
stroboscopică, nu este nici inconştientă, nici la întâmplare: „Într-o clipă îmi
dădui seama că lumea ar putea exista într-o realitate mai adevărată, într-o
structură pozitivă a cavernelor ei, astfel încât tot ce este scobit să devie plin,
iar actualele reliefuri să se prefacă în viduri de formă identică, fără niciun
conţinut, ca fosilele acelea delicate şi bizare cari reproduc în piatră urmele
vreunei scoici sau frunze ce de-a lungul timpurilor s-au macerat, lăsând doar
sculptate adânc amprentele fine ale conturului lor…” 7 .
Negativul şi pozitivul realităţii apar în fotografierea „irealităţii imediate”:
„…avui senzaţia de a nu exista decât pe fotografie. Inversarea aceasta de
poziţii mintale mi se întâmpla adesea în cele mai diferite împrejurări. Ea îmi
venea pe furiş şi îmi schimba dintr-odată trupul interior” 8 . Trupul interior, cu
disfuncţiile lui, se converteşte într-o metaforă a trupului exterior cu absurdităţile
lui, un timp la fel de blestemat ca şi spaţiul. Lumea apare atunci ca un
bâlci, o lume pe dos, în care zeii nu mai poartă măşti şi devin umbre atinse de
un grotesc inexorabil: „Umblam în bâlci ziua întreagă şi mai ales pe câmpul
din împrejurimi, unde artiştii şi monştrii din barăci, adunaţi în jurul cazanului
cu mămăligă, despletiţi şi murdari, scoborau din frumoasele lor decoruri şi
existenţe nocturne de acrobaţi, femei fără corp şi sirene, în pasta comună şi
în mizeria iremediabilei lor umanităţi. Ceea ce în faţa barăcilor părea admirabil,
degajat şi câteodată chiar fastuos, aici, în dosul lor, în plină zi, recădea
într-o familiaritate meschină şi fără interes, care era, de altfel, aceea a lumii
întregi” 9 .
Irealitatea imediată a lui Giorgio Bassani, din romanul Grădinile Finzi-
Contini, o reprezintă fundalul anilor ’30-’40, în Italia, o realitate crudă, a ororilor
şi a nedreptăţilor din faţa cărora spiritul imaginativ caută să evadeze. Dacă
Max Blecher, martor şi observator, reflecta asupra realităţii prezente, timpul
trăirii fiind şi timpul mărturisirii, la Giorgio Bassani, realitatea este contemplată
102