Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

ăspuns eu, în gând, pentru că trebuia să devin vulgar, pentru că o iubeam
nebuneşte pe fata aceea şi mă simţeam, fără voia mea, sublim, aşa că trebuia
făcut ceva (…) puteţi să-mi spuneţi cum vreţi, nu contează. Atunci am să-ţi
spun Constantinescu.”- subl.n A.O. / Z, p. 11); această strategie de ambiguizare
este prezentă şi în alte texte ale lui Gellu Naum, participând la identitatea
inconfundabilă a scriiturii („Pot să-ţi spun Domnule Albinos? Spune-mi cum
vrei, a şoptit tovarăşul meu de drum. Poţi să-mi spui chiar Ferdinand. E un
nume care mi se dă adesea, nu ştiu de ce…” – PP). În unele cazuri, numele
convenţional orientează cititorul cu o enciclopedie bogată: în Cornelius de
Argint, „referinţele culthurale” trimit la Cornelius Agrippa (Cornelius de argint)
sau la ritualul eschrologic, al utilizării limbajului grosolan, ritual cu finalitate
conjuratorie sau cathartică. 7
Şi Celălalt se naşte prin nume. În cazul Zenobiei, senzaţia este că numele
aşteaptă o fiinţă să îl umple: „pentru că nu ştiu cum te cheamă, am să
te numesc Zenobia”. Prin actul numirii, sintaxa textuală se defineşte global
prin două poziţii actanţiale, pe care le vom eticheta, pentru a nu le compromite
ambiguitatea esenţială, Subiectul şi Celălalt. În fiecare linie de sens pe
care devenirea textuală le desenează, aceste poziţii sintactice - una marcată
[+masculin], alta, [+feminin] - primesc diverse realizări semantice. Decodarea
jocului sintactic este dialectică, prin raportare la opoziţii de tipul euforie /
disforie, solidaritate / ruptură, sus / jos etc.
Dacă demnitatea de onomaturg pare a privilegia Subiectul în raport cu Celălalt,
parcursul textual modifică relaţia. Subiectul îşi afirmă numele de puţine
ori: „ Dânsul e domnul Naum, e un distins poet etc.”; „ Gellu! s-a minunat Maria
(…)”; cu aceste excepţii, instanţa-pivot se constituie şi se reprezintă prin indici
pronominali. În schimb, instanţa-corelat este obsesional desemnată prin nume:
Zenobia. Un nume straniu, cu inflexiuni arhaizante, care deschide acolade
simbolice, deşi ecourile mitologice 8 nu sunt speculate în istoria textuală.
Zenobia apare din mlaştini, spaţiu profund matern („ e o scârbă, am găsit-o
în mlaştini, aproape leşinată (subl.n), pe când veneam încoace, i-am tras atunci
şi câteva şuturi, ca să mă ţină minte, aş fi lăsat-o acolo, să crape în apă, pe
trestii” – Z, p. 14). Determinativul „ leşinată”, care indică în planul umanului
o anesteziere a funcţiilor vitale, activează o izotopie a rarefierii, a etericului,
a estompării corporalului. Pe parcurs, Zenobia este construită ca instanţă
textuală prin coroborarea unor atribute divergente, hibridizate. Reprezentările
acestei fiinţe emblematice, diseminate în toată creaţia lui Gellu Naum, uzează
recursiv de atribute disonante: „Zenobia nu ştie ce-i obscuritatea Susţine că
trăieşte într-o încăpere de aer / lângă o fereastră Susţine că mantia ei căzută
pe jos lanţul care o fixează punga de la brâu condurii ca şi pământul sunt
făcute din pământ” (PC, Virtutea ca subterfugiu). Când eterică, când profund
materială, Zenobia va apărea ca un complement necesar al sinelui.
Absenţa reliefului psihologic este un alt imperativ al personajului suprarealist:
„le vide sémantique du personnage fait le plein du texte.” 9 Această
vidare de încărcătura psihologică a personajului este o strategie prin care se
refuză textului descifrarea tranzitivă, cauţionându-l simbolic. Complexitatea
acestui personaj se vădeşte nu atât la nivelul conţinuturilor. La postlectură,
după parcurgerea întregului text, cititorul are înţelegerea faptului că eponimia
nu e doar o strategie de intitulare, nu are trivialul rol de a anunţa actorul central
al textului. Identitatea dintre titlul de pe copertă şi cel al unei instanţe arată
că Zenobia, ca subansamblu scriptural, devine atât un vector al ficţiunii, în
sensul că determină mecanismul narativ să avanseze, cât şi un instrument
Ex Ponto nr.3, 2010
119