Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

o imagine (căci oricare dintre posibilele reprezentări lingvistice nu e decât un
accesoriu, o formaţiune de compromis), ci mai curând un efect-sens. Imaginea
pe care o construieşte scriptorul este doar una dintre posibile – acesta
este sensul lui „de exemplu” –, iar lectorul este stimulat să intervină în text
cu propriile-i fantasme 2 .
Fraza primă a textului inserează două axe temporale la care se raportează
cele două evenimente-cheie: trăirea (în lume) şi în-scrierea trăirii. Scriptorul
se reîntoarce asupra trăirii post hoc, în încercarea de a capta complexitatea ei
originară; proiectul este sortit eşecului, pentru că ordinea limbajului alienează
ordinea lumii. Medierea trăirii de către conştiinţă nu livrează decât „scheme”
ale experienţei, aşa cum un obiect îşi pierde calitatea tridimensională prin
proiecţia lui în plan. Dacă am conduce lectura plecând de la presupoziţia
inconsistenţei limbajului faţă de trăire, ar fi de neînţeles persistenţa în actul
de a scrie. Tot astfel, pare paradoxală, în cazul unui text de ficţiune care
recuză violent mimeticul, nevoia de a afirma „solidaritatea” cu trăirea, chiar
dacă aceasta este în-scrisă incomplet, imperfect. Or, există o relaţie „tare”
între cele două aspecte: textul devine o retortă în care structurile de limbaj
se descompun şi se recompun pentru a reface un model purificat al lumii.
Textul devine spaţiul experimentului. Să nu uităm că doctrinele gnostice ne
învăţau că actul imaginaţiei este condiţia necesară a catharsis-ului, pentru că
are puterea să reveleze profunzimile fiinţei. Pentru Paracelsus, imaginaţia,
cea mai înaltă putere a omului, este un „soare interior”, e corpul său invizibil
care îl domină pe cel vizibil. În perspectiva în care ne situăm, pseudo-realului
textual i se atribuie, aceeaşi putere de a accede, prin experimentul imaginal,
la polimorfismul substanţial al lumii. Contrapunct la realitate, ficţiunea asumă
o dimensiune soteriologică.
Primul paragraf şi următorul, cel în care se ambreiază evenimentele, sunt
echivalate semantic prin conjuncţia coordonatoare conclusivă „aşadar”: „2.
Aşadar, era o dimineaţă de iulie, neobişnuit de răcoroasă, dacă mă gândesc
bine; plouase toată noaptea mărunt şi monstruos, cerul mai părea încă un
burete violaceu, îmbibat cu apă, eram ud leoarcă, dar cel mai mult mă supăra
noroiul care se strecurase prin spărturile cizmelor mele de cauciuc formând,
peste ciorapii mei de bumbac, o clisă rece şi alunecoasă. Stătusem câteva
ore, înnoroiat de sus până jos şi, după cum spuneam, cumplit de ud, lipit de
o falie a digului, într-o adâncitură, ascultând-o cum respiră şi geme”.
Scriptorul „alunecă” din planul enunţării în planul evenimentelor. Însă,
dacă starea de graţie trebuie făcută sensibilă şi Celuilalt, dacă poezia trebuie
făcută de toţi, nu de unul, în poziţia „eu” survine, prin funcţia operatorie, prin
co-semnarea contractului textual, lectorul.
Cel de-al doilea paragraf (notat cu cifra 2, ca şi cum ar trebui marcaţi
„paşii” experimentului textual) fixează reperele spaţio-temporale, ca într-un
text realist-mimetic şi activează pseudodiegeza. Dacă primele enunţuri par a
induce un efect de verosimil, acesta este subminat, câteva rânduri mai jos,
de tipul de eveniment în care se angajează subiectul (imersia subiectului în
groapa plină de apă şi noroi), eveniment care instalează textul într-o viziune
schizomorfă şi ambreiază lecturi non-denotative. Pentru un lector emancipat,
ar fi hilar să rămână la suprafaţa textului: acesta este chemat să intre în subteranele
semnificaţiei, într-un interval de iniţiere.
Spaţiul lumii, spaţiul textului. Dacă pe parcursul primei parcurgeri a
textului, lectorul înregistrează „mişcările” evenimenţiale în ideea de a construi
Ex Ponto nr.3, 2010
117