Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

cuvinte reci şi nedrepte, măsura unei neînţelegeri dureroase, cu largi ecouri
în sufletul ucenicului care-şi adorase diavolul, ca să citez metafora Martei
Petreu din Diavolul şi ucenicul său. Iată ce scria Mihail Sebastian în acest
sens: „Pentru prima oară descopăr un Nae Ionescu indiferent şi abstract. Omul
acesta, al cărui scris liniar şi neted n-a izbutit niciodată să-i acopere emoţia,
scrie acum un fel de raport tehnic, îngheţat în idei generale şi abstracţii. Este
o piesă de dosar, este un rezumat juridic, este un jurnal de grefă, din care a
dispărut suflul vieţii. Nu se aude nicio voce, nu se simte niciun om în acest
pustiu. Urmăresc mersul complex al ideilor de-a lungul prefeţei, încrucişarea
lor în punctele de sprijin ale raţionamentului, despărţirea lor în paranteze şi
teme secundare, urmăresc întreg acest eşafodaj de argumente şi găsesc cu
surprindere numai formule, numai scheme, numai abstracţii. Că sunt sau nu
antisemite aceste abstracţii, este pentru mine indiferent. Dar ele sunt abstracţii
(…) E un exces de adevăruri generale cu care gândirea lui Nae Ionescu nu
ne obişnuise până azi. Că doar de la el am învăţat ce se cheamă a gândi
concret (…) Totul – pasiune, inteligenţă, nelinişte se teşeşte şi se anulează
în această scară grafică, ce rezumă pentru profesor o existenţă” 33 . Istoria i-a
dat dreptate lui Mihail Sebastian.
Max Blecher nu-şi punea probleme atât de abstracte, la modul concret el
era preocupat să distingă elementele „irealităţii imediate” pe care o descoperea
clipă de clipă şi-n care semnele şi simbolurile se configurau în funcţie de sensibilitatea
sa, predispusă la contemplaţie, şi de boala sa în care putem vedea,
simbolic, un rău al timpului. La Giorgio Bassani, problema este de fundal, prin
micile scene strobofotografice ale unei comunităţi evreieşti din Italia.
Căutarea identităţii, adevărul privind fiinţarea poporului său în lume şi
în istorie ocupă prim-planul la Mihail Sebastian. El nu vrea atât să rezolve o
problemă, ci să înţeleagă. Romanul De două mii de ani… (1934) nu este o
scriere autobiografică, ci un roman, aşadar, o ficţiune, care faţă de Oraşul
cu salcâmi (1935) sau Accidentul (1940), marca saltul de la căutare la
autenticitate şi regăsire de sine. El surprinde un material de viaţă nedrept şi
cinic şi îl transpune într-o ficţiune înfiorată care face efortul de a se obiectiva.
Asemenea lui Giorgio Bassani, Mihail Sebastian surprinde, fără lamentaţie şi
fără patetism, condiţia evreului discriminat şi marginalizat. În Prefaţa, replică
la Prefaţa lui Nae Ionescu, el surprindea, dureros şi exact, condiţia ultragiată
a poporului său, neînţeles în lume, nu numai în raport cu creştinii, condiţia
lui tragică „de vreo 5697, atâţia câţi au numărat ei de la facerea lumii. Toată
istoria lor este un lanţ de tragedii. Neliniştit, zbuciumat, străbătut de un etern
fior patetic, iudaismul a fost totdeauna, înainte sau după Iisus, în momentele
lui de umilinţă istorică, dar şi în momentele de splendoare, o dramă. (…) A
doua întrebare rămâne, şi ea, tot fără răspuns. Dacă evreii, refuzându-l pe
Hristos-Mesia, sabotează valorile creştine, urmează că ei vor avea de suferit
rigorile acestor creştini. Foarte logic. Antisemitismul creştin se află astfel
explicat. Ce ne facem însă cu antisemitismul arab? Oare turcii şi arabii să fie
antisemiţi tot pentru motivul că evreii nu l-au recunoscut pe… Hristos? Ar fi
greu. Cel mult le-ar putea reproşa că nu l-au recunoscut pe Mohamed, dar
atunci, recunoaşteţi, chestiunea s-ar complica şi mai rău” 34 .
Nu atât „problema iudaismului” i se părea stringentă, deşi de importanţa ei
nu se îndoia deloc, cât dilema intelectualului evreu care vrea să se clarifice şi
să înţeleagă de ce trebuie să sufere. Nu există revoltă în acest act scormonitor
al căutării febrile, ci doar nevoia de a primi un răspuns plauzibil la o întrebare
obsedantă „de două mii de ani”. Aşa cum observa şi Nicolae Manolescu 35 , De
Ex Ponto nr.3, 2010
109