Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Apoi, am fugit de la tramvaie în domeniul extracţiei petrolului. Se înfiinţase
un colectiv minier, pe lângă institutul de specialitate din Câmpina, care urma
să foreze din subteranul minelor de petrol, adică de jos în sus. Ciudăţenia
asta mi se cam potrivea şi am rămas în acel loc de muncă până la desfiinţarea
activităţii petrominiere, prin anii 1990. Acum am luat-o de la început, la
bătrâneţe, cu extracţia petrolului prin sonde clasice, forate de la suprafaţă. Am
57 de ani. Dacă îmi pierd locul de muncă nu mă mai angajează nimeni. Dar
e prea târziu. Nu mai fac nici două parale. Neavând nici o aplicaţie tehnică,
încă de la început am marşat totul pe literatura din care nu câştigi niciun ban.
Numai eu sunt de vină că nici nu am încercat să mă adaptez la condiţiile de
concurenţă ale capitalismului vorace, contemporan. Colegii, mai tineri, râd
de mine şi le simt dispreţul. Trebuie să mă umilesc cerându-le ceva de lucru.
Parcă aş cerşi în metrou, în biserică sau la capul podului. Îmi înfig unghiile
în palme şi le zâmbesc: „Cu ce vă pot fi de folos?” „Cu nimic. Ştii engleză?”
„Nu, în liceu am făcut limba rusă.” „La calculator ştii să reprezinţi hărţile cu
suprafeţe de producţie?” „Nu, ştiu doar să-mi dactilografiez textele literare şi
să le expediez prin internet”. „Atunci, cu tine, nu mai e nimic de făcut. Marş
potaie!” Mă aşteptam la asta, dar nu credeam că nu vor să mă accepte la o
glumă, când se adună la o cafea. Aveam atâtea de comentat…
Deodată, apa se înroşeşte. Peştele s-a rănit de peretele zgrunţuros, de
beton, al bazinului. Atunci, face un salt formidabil prin aerul morţii sale şi
cade pe mal, drept la picioarele mele. Comparându-mi soarta cu a sa, eu, în
replică, ce ar trebui să fac?
Acum urmează, dragă cititorule, două posibilităţi.
A). Las peştele să moară pe uscat, zbătându-se convulsiv, că doar el a
vrut-o, iar eu mă urc tremurând (dar decis) pe dig, ochesc un bolovan care
iese din apă şi mă arunc direct spre el, cu capul înainte, creierii mi se împrăştie
peste piatră, pe mal şi prin apă, trupul meu cade în unde şi pluteşte o vreme
dus de curent, până la un loc liniştit, unde se opreşte între trestii. În aceeaşi
clipă moare şi peştele, iar sufletele noastre înlănţuite se urcă la cer.
B). Privesc peştele cu milă cum se zbate sângerând pe pietre, îI ridic în
palme cu infinită tandreţe şi-i dau drumul în lacul liniştit, în amontele stăvilarului.
Peştele stă pe spate, branhiile i se zbat convulsiv.
Urc încet pe stăvilarul îngust, păşesc şovăielnic spre mijlocul acestuia.
Privesc apa învolburată din bazinul inundat, ameţesc. Întorcându-mi capul,
observ că peştele şi-a revenit, s-a întors pe burtă şi înoată alene spre larg.
Ia stai puţin! Am fost în stare să salvez un peşte şi oare pe mine nu mă
pot salva? Cobor de pe stăvilar şi mă aşez în maşină, meditând.
În ultima săptămână am primit trei scrisori de felicitare pentru textele pe
care le-am scris, două recenzii şi o carte de proză. Le port în permanenţă
într-un plic de plastic, în torpedoul maşinii.
Poetul şi autorul de povestiri pescăreşti Isidor Chicet, redactor la revista
„Amfitrion” din Turnu-Severin, îmi scrie că povestirea mea intitulată „Biserica
din adâncuri” „merită un premiu literar al oricărei reviste de cultură din ţară...
Vădeşte o sensibilitate deosebită, specifică doar marilor scriitori.”
Criticul Stan V. Cristea, directorul revistei „Meandre” din Alexandria îmi
scrie că: „Mi-a plăcut foarte mult textul dv. despre Dicţionarul meu, mi-a
plăcut modul cum aţi făcut din el o poartă de intrare spre lumea/ literatura
Teleormanului. De aceea, vă rog să primiţi toate mulţumirile mele - întreite:
pentru excelentul dv. text, pentru că mă priveşte pe mine şi că aţi devenit
colaboratorul revistei noastre”.
Ex Ponto nr.3, 2010
53