Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
răspunsuri la întrebări, în Cartea zădărniciei, la pag 192: „Dacă puterea celui
care te împinge pe la spate să scrii (înger păzitor bun sau rău, Dumnezeu
ştie: vocaţia e îngerească) m-a ajutat să-mi urmez drumul”. Această întoarcere
secvenţială dinspre lumea exterioară spre lumea interioară, recurgând
mereu la semne – şi din nou – semne, face parte din apanajul postmodernilor.
Deci, cunoaşterea (în cazul LIS) nu e posibilă, dar şi dacă ar fi? Ar rezolva
ea ceva? Să vedem: „Altfel, acolo, printre crenguţele măceşului îşi/ făcuse
cuib o pasăre/ singuratică, nemaiîntâlnită: care, de câte ori mă apropiam,
zbura până pe acoperişul/ casei părinteşti. Pasăre/ prevestitoare a morţii pe
strada noastră, în cartier, la/ Adjud. Nimenea/nu o vedea: eu, în schimb...
Era o pasiune/abstractă...” (O lume înşelătoare). Amintiri şi vise, (plecări şi
întoarceri) – tare ale trecutului – care odată ce te-au marcat la tinereţe, devin
acum zei fabricaţi: „În timp ce aplauzele, la difuzorul deschis, nu/încetează:
aplauze întinse pe jos, în fugă, în zbor!/Închide, bre, aparatul ăla... de dimineaţă
până/seara şi de seară până dimineaţa umblând în/vicleşug: la frângerea
pâinii. Pâinii cui? Fiecare tras după sine, în cenuşă. Şi tu” (În această
lume). Sunt acele întoarceri din capitolul „Glasuri în labirint” (despre care am
mai amintit) şi e singurul chip la îndemână prin care să ne îndreptăm spre
ţinta noastră în acest Universal poetic LIS. Şi să ne îngrijim exclusiv de ceea
ce ne priveşte personal şi ne atrăgea luarea aminte, cuvintele Eclesiastului.
Timbrul solemn, aerul de nobleţe, ne determină să-l cităm în continuare pe
poet: „auzi, asupra/ ta se năpusteşte aşa viscolul? Cine/ întreabă? Întreabă
vocea joasă a nenorocului. Să nu-i răspunzi”. (Te privesc parcă din trecutul
îndepărtat). LIS nu e un poet al poeziei dedicate cu predilecţie iubirii, al poeziei
despre iubire, încărcate de lirism şi epicitate ca în cazul multor poeţi ai
generaţiei sale. În „carul său fermecat” (car de argint) trecea cândva în „La
fanion” , cantoniereasa-împărăteasa (inimii? sufletului?): „ia te uită: din cer,
vine/ în veşmânt lung”... alteori „în car, tras de lebede.../ cine, domnule?...
termină!” Acum, în Poeme aristocratice, „Pentru tine am răsădit iubire până/
şi pe câmpiile lunii...” (ce mai contează?). E mult, e puţin? Apelăm la bătrânul
Homer şi căutăm răspunsul la întrebarea noastră: „Eu nu sunt ghicitor şi nici
de semne/Tâlcuitor, dar iată-ţi dau de veste/De mai nainte cum mă-nvaţă zeii/
Şi cum socot că trebuie să fie” (C1 v. 278-281). Am fi vrut să argumentăm
toate astea şi prin prisma celor transmise de poet prin poemul Fac, în gând,
o plimbare, dar rămânem doar miraţi de ciudăţeniile cuminţi („dacă poate
încăpea cuminţenie acolo unde e vorba de ciudăţenii” – după Cervantes) –
vorbe pe care le rostise şi Don Quijote cândva. Şi pentru că tot a venit vorba
despre iscusitul hidalgo, să ne amintim cum se întorcea acesta acasă „slăbit
şi galben, întins pe-o mână de fân, într-un car cu boi”. Într-un car tras de boi
am spus, nu într-un car tras de lebede... E aici „un schimb de gânduri ce nu
poate fi înţeles”. Multe poeme (datorită acestor secvenţe – între – secvenţe)
ne trezesc şi nouă (cititorilor săi), amintiri şi vise. Tot se poartă, nu? Un astfel
de poem este Îşi ridică rochia. Cităm: „îşi ridică rochia, trece/ peste un pod
inundat...Sunt valuri, un val de foc, un val de apă: fuge, simte că a fost/ atinsă,
ţipă/ prin somn, nu se uită înapoi, e/ o descărcare în tot corpul”. Cu certitudine,
LIS atrage atenţia cititorului său prin intuiţia sa imaginativă şi puterea de a
face interminabile şi neaşteptate conexiuni cu exteriorul. E ca şi cum, un ordin
lăuntric i-ar dicta încontinuu: nu uita să scrii toate astea „ţi-am cerut să scrii.
Cred că pe calea asta. Să reuşim să comunicăm mult mai bine”. Şi LIS se
bate; noi vedem, sufletul său cum „zbura încolo şi încoace”. Oare don Quijote,
pentru ce lupta? Aşteptând cea de-a treia plecare a lui don Quijote, cititorul lui
140