Nr. 3 (28) anul VIII / iulie-septembrie 2010 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2010
critice. Rezumând, el salută polemica autorului cu denigratorii de ultimă oră
ai poetului. E vorba de articolele publicate în „Dilema” acum câtăva vreme.
Afirmă, pe bună dreptate, criticul clujean: Recitirea poeziilor a demonstrat că
„Eminescu e departe de a fi poetul de care ar trebui să ne despărţim, că pe
Eminescu nu-l cunoaştem atât de bine încât să avem obrăznicia de a nu-l
mai citi”.
Liviu Grăsoiu scrie elogios despre Epoca marilor clasici, sinteză elaborată
de un valoros istoric literar, George Munteanu, căzut şi el prea repede
în umbră, despre monografia regretatului Marin Bucur Caragiale-Opera
vieţii şi Caragiale – Viaţa operei şi despre ediţia alcătuită de Const. Hârlav,
I.L.Caragiale – Cele mai frumoase scrisori, unde se pune în lumină, pe bună
dreptate, valoarea estetică a corespondenţei, aspect asupra căruia au insistat,
înaintea noului editor, Şerban Cioculescu şi studiile de sinteză despre
literatura epistolară.
Respectând cronologia, să remarc un expresiv portret al lui Maiorescu
(Destin exemplar) şi două texte, de asemeni interesante, despre Delavrancea
şi Duiliu Zamfirescu. Mirarea mea este prezenţa în volum a unui articol
exaltat despre Raicu Ionescu Rion, cel care confunda, poate mai categoric
decât Gherea, literatura cu tendinţa, condamna „decadentismul” unor poeţi, ca
Gautier, Baudelaire, Macedonski, şi făcea afirmaţia aiuritoare că I.L.Caragiale
„nu merită niciun moment să fie model pentru noi (?!). E o scăpare de condei
care contrazice involuntar solida schelărie a cărţii.
Oarecum scos din umbră este St.O.Iosif, ca strălucit traducător, Liviu
Grăsoiu formulând o concluzie de-a dreptul inspirată: „S-ar părea că adoptând
o veche butadă, St.O.Iosif şi-a pus talentul în poezie şi geniul în traducere”.
Să semnalez autorului unei monografii despre G.Topîrceanu ritmul celebrei
Loreley, publicată în 1894, amintindu-l pe acela din Balada chiriaşului grăbit:
„Eu nu ştiu ce poate să fie/ Că-mi sună mereu în urechi/ Cu veşnica-i melancolie/
Un basm din zilele vechi.// Se-ntunecă fără de veste,/ Lin apele Rinului
curg/ Şi cresc ale munţilor creste,/ Măreţ strălucind în amurg.”
Un corp aparte în cuprins face studiul despre revista „Spicuitorul moldo-român”,
care ni-l recomandă nu atât pe criticul cât pe cercetătorul Liviu Grăsoiu.
Observând că în monografiile consacrate lui Gh.Asachi, publicaţia respectivă,
legată de începuturile presei româneşti, este doar amintită, el simte nevoia unei
prezentări ceva mai amănunţite. „Spicuitorul” era de fapt un almanah francoromân,
în paginile căruia se tipărea literatură română şi străină, documente
istorice, articole de arheologie, economie etc. Introducerea aparţine unui
A.Galice (tradusă de T. Codrescu), preocupat de istoria românilor, inclusiv a
celor din Basarabia, amintind cetatea Hotinului. El manifestă admiraţie pentru
Ştefan cel Mare, numit „Napoleon al Moldovei”. Se fac traduceri din Byron,
Puşkin, Lamartine, C. Negruzzi prelucrează Şalul negru, Alecsandri publică
poezii în franceză (Le Kosaque, La jeune fille), cele mai reuşite din revistă,
care, de menţionat, are colaboratori şi din Moldova şi din Ţara Românească.
Sunt subliniate calităţile de ziarist ale lui Gh.Asachi. El scria aproape despre
orice: de la cronica mondenă, teatrală, muzicală, de la modul de preparare
al cimentului la Dimitrie Cantemir. Închid paranteza.
Autorul volumului Ferestre spre trecut îşi îndreaptă atenţia deopotrivă
spre acţiunea de recuperare a unor scriitori interzişi în timpul regimului predecembrist,
cum ar fi cei din exil (şi citează aici contribuţiile importante ale
lui Nicolae Florescu, Mircea Anghelescu, Florin Manolescu, C.Ungureanu)
sau din Basarabia, care erau de origine ruso-română, debutaseră în limba
136